Add Reply
New Topic
New Poll

 nothing slash nothing, aprilie-mai/tatsu,kazuya,morio
Raven Obsolete
 Posted: Jan 10 2018, 03:20 PM
Quote







Raven Obsolete


Rep: none


5 posturi




N/A ani


N/A


Members



jurnal


0 puncte








Raven Obsolete


Reputatie:




Era în genunchi. Chiar era în genunchi. Stătuse și el astfel o vreme pe carton când își simțise fundul bătătorit de asfalt, dar tot trebuise să-și schimbe poziția. Evocă senzația cu atâta claritate, încât chiar duse o mână pe genunchi. Pe celălalt, nu pe cel pe care stătea acum brațul atât de cald și curat al lui Tatsurou.

Nu putu să-l privească în ochi, oricât îl îmbia să o facă. Dificultatea asimilării situației se reduse, în cele din urmă, la nul. Refuză să se mai gândească la ce se întâmpla. Refuză să analizeze ce sens ar fi putut exista dincolo de vorbele lui dulci, cu tăișuri probabil de nenumărat. Era mai simplu așa, din moment ce deja se confrunta cu două și mai tăioase adevăruri: în primul rând, circumstanțele îl obligau să fie el însuși metaforic în genunchi, nevoit să nu mai plece de aici. În al doilea rând…
Oare mirosea? Simțurile i se ascuțiră în această direcție, în acest unic sens, lăsându-se purtat în afara camerei, în ciuda senzației teribile de greutate în picioare de la îndreptarea întregii sale circulații spre digestie. Probabil de aceea creierul îi putea funcționa la o capacitate atât de redusă, deși la acest argument se adăuga și puținul somn pe care funcționa.

Oare mirosea? Oare de asta îl trimisese să facă baie? Se trezi că ușa se închise în spatele lui înainte să perceapă altceva, alte instrucțiuni sau posibile reproșuri. Acționă împins de instinct, aruncând hainele de pe el și strângându-le cât mai ghem, ca și cum volumul minim ocupat ar fi putut să reducă jegul de pe ele. Făcu întâi un duș, apoi realiză că ar fi fost mai bine să și înmoaie din praful uscat impregnat în el și porni apa pentru baie. Se sprijini de marginea căzii în așteptare ca aceasta să se umple, fiindu-i tot mai anevoie să nu cadă. Atâta căldură și masa caldă și proaspătă, toate pricinuiau judecății sale limpezi, care din căutarea propriului miros gravită către tărâmuri ceva mai plăcute.
De cum se așeză în cada plină și își sprijini capul, adormi instantaneu, gândindu-se când avea să vină următoarea zi când va avea ocazia să decidă pentru el, fără să-i mai pese de consecințe.
__
(Kazuya)
Închisese vibrațiile telefonului de ceva timp, dar parcă încă îl mai simțea sunând. Ducea ritmic mâna la piept, atingând materialul fin al sacoului scump pe deasupra buzunarului din interior. Culmea, putea să perceapă aproape supranatural un telefon mut, dar nu era în stare să asculte vocea medicului. Privirea îi era ațintită pe geamul care dădea în grădină, unde știa că se află Nobu. Nu avea cum să-și vadă fiul din acel unghi, dar tot continua să încerce să-l zărească, refuzând imposibilul.
Nu ar fi fost prima dată când l-ar fi refuzat. Doar că fusese veșnic nevoit să facă asta tacit, fără manifestări, nici măcar mentale. Era tocmai precum înregistrarea unui țipăt, vizualizabilă, la volum minim, însă. Ce rost are un țipăt dacă poți să-l vezi doar, nu să-l și auzi cum se cuvine?
Poate că reverberează în interior, dar trebuise să anuleze și astfel de posibilități. Medicul îi zicea numele cu iritare, iar și iar. Oare știa că, pentru îndrăzneala de a-i vorbi astfel, bașca, fără sufix, pedeapsa ancestrală în țara lui era să-i taie limba?

Cel puțin, așa îl învățase tatăl său cândva. Așa ar fi trebuit să îl învețe chiar el pe Nobu. Dar tradiția nu putea fi împlinită acum.
”Scuzați. Puteți repeta, vă rog?“
”Vorbeam de fiul dumneavoastră. Din păcate, tratamentul medicamentos nu mai funcționează în cazul său, în ciuda dozelor mărite. Starea lui s-a înrăutățit și a început să refuze alimentația.” rosti iar femeia ceea ce mai spusese de cel puțin trei ori înainte, pe un ton plictisit. Inițial, îi ieșise neutralitatea binevoitoare atât de necesară în specialitatea sa, dar domnul Mizuki trecuse de limita destul de greu de atins a răbdării sale. Și măcar dacă ar fi fost afectare în spatele acestei ignoranțe… medicul se îndoia, însă, profund, la modul în care îl abandonase pe Nobu în clinică, fără o vizită în decursul atâtor luni. Singura salvare a lui Nobu fusese Kaj și înrăutățirea situației lui putea fi pusă în directă legătură cu externarea blondului.
Dar nu era ca și cum pe domnul Kazuya Mizuki îl preocupau astfel de aspecte emoționante. De obicei, dorea doar problema rezolvată, indiferent de consecințele financiare. Acum, însă, puteau să apară și cu totul alte consecințe.

”Mai există doar varianta terapiei electroconvulsivante, dar aceasta prezintă o serie de riscuri de care e bine să vă documentați în amănunt și în timp util.” Zicând acestea, îi înmână o broșură informativă. Doar nu avea de gând să-i mai spună poezia încă o dată. Kazuya o luă cu un aer de superioritate atât de tipic lui, ca și cum pur și simplu își împrospăta cunoștințele despre terapia respectivă. Era, însă, un defect profesional în domnul Mizuki acest aer de omnisciență. Timpul, educația și durerea îl învățaseră că e mai bine să nu pari niciodată suprins de nimic. Astfel, reuși să scaneze conținutul broșurii cu aceeași mină de neschimbat, deși resimțea acele riscuri ca pe niște ghimpi ascuțiți pe interiorul catifelatului său sacou.

Și iar avu impresia că sună blestematul acela de telefon, și aproape îi veni să-l scoată și să-l dea de toți pereții, doar să nu mai trăiască acea senzație de ecou în coșul pieptului, de arsură după o masă grea. I se întorsese oricum stomacul pe dos de la ce citise. Gravitatea informațiilor crescând, dădu înapoi broșura cu o trădare: un gest prea grăbit, ca și cum hârtia lucioasă l-ar fi ars. ”Ies puțin în curte să mă gândesc. E acolo?“ făcu profund impersonal, ca și cum vorbea de un monument, o plantă, nu de propriul său fiu. Era și aceasta o formă de detașare, un efort să reteze orice posibilă reacție din rădăcină.
Ca pe o buruiană.

Medicul îngânase un „da” de o indiferență crâncenă, întorcându-se cu spatele. Kazuya nu luă seama de gestul urât. În loc să se îndrepte spre locul în care stătea Nobu, ocoli, astfel încât să reușească să-l vadă doar de la distanță. Apropierea era insuportabilă încă și probabil așa avea să fie veșnic.

Își scoase telefonul din buzunar și nu fu mirat să descopere nouă apeluri nepreluate. Cele șapte de la Morio îi provocară o repulsie sfredelitoare, ca și cum deranjase un mușuroi de furnici și acestea i se târâiau pe piele întru răzbunare. Celelalte două, în schimb, îi smulseră o respirație tăiată. Doamna de Hardwich-Meyer nu suna niciodată direct, de pe numărul său personal. Mereu ruga pe altcineva, mereu apela de pe un număr necunoscut sau oarecare. Niciodată nu insista, absolut niciodată, fără excepții. O sună întâi pe dânsa, luând de câteva ori telefonul de la ureche să verifice că apela unde trebuie, simțind un fir de sudoare udându-i tâmpla stângă.

”Doamnă, mii de scuze...“
”Avem o problemă serioasă. Am încredere că te vei ocupa personal de ea, având în vedere că Morio-san e… ei bine, el însuși. Eu sunt teribil de ocupată cu familia, nici nu sunt în Kyoto. În regulă?”
Sigur realizase că nici el nu e în Kyoto, dar eleganța sa nu i-ar fi permis să-i impună să acționeze imediat dacă nu era ceva cu adevărat urgent. Înghiți în sec, audibil. Nu sugerase despre ce ar fi putut fi vorba, niciodată nu se compromitea. În plus, probabil bănuia că urma să-l sune pe Morio Ebisu, care nu avea o reputație pentru nervi tari sau gura mică.
”Da, doamnă, acum mă ocup.“

Femeia închise de cum Kazuya rosti ultima frază. Lăsă să-i scape un oftat lung când apelă la Morio, dar tonul fu curmat rapid de urlete exasperate. Un amalgam japonez total informal, total lipsit de respectul cuvenit măcar pentru diferența de vârstă remarcabilă dintre ei, toate îl făcură să îndepărteze ușor receptorul de ureche. Depășise cu ușurință un volum suportabil.

”Ebisu-san, te rog frumos. Mai lent și mai inteligibil.“
”I-auzi-l! Să vezi că chiar e vreo șmecherie de-a ta asta, Kazuya! Un gaijin dând târcoale clubului, apoi întrebând la bancă de el, ești sănătos la cap? O iei după fi-tu? Unde naiba te trezești, a?! Știi ce am acolo, da? Știi?!”
”Un gaijin…? Ești sigur? De ce nu ne-ai anunțat de mai devreme? Doar nu s-a întâmplat totul într-o zi...“
”Că l-ai pus tu s-arate a boschetar, să nu ne prindem ce ai de gând! Cine să se gândească la un boschetar ca fiind o amenințare, hăăăhăăă, bătrân talentos ce ești, cu marea ta dragoste de străini, acuma ia-l în brațe, tu-ți…”
”Tânăr? Bătrân? Singur?“
”Tu știi mai bine, dragă, doar tu l-ai trimis cu Sakurada, ghimpele ăla, doar să te speli, să nu ne…”
”Destul. Vin într-acolo și rezolvăm.“
”Hăhă, da, cu primul avion fă înconjurul lumii, că doar îl faci pentru…”
Întrerupse violent conversația. O puștoaică în fuste țigănești, de vârstă comparabilă cu a fiului său, trecu razant pe lângă el. Probabil trebuise să-l ocolească din pricina gesturilor sale bruște, nervoase.

Era prea târziu pentru politețe. Un gaijin lângă club punând întrebări cu răspunsuri valorând cât o viață…
Ar fi putut să-l lase pe Nobu să mai aștepte. Până la urmă, fiul său își trăise întreaga viață într-o continuă așteptare. Era singurul lucru pe care știa să-l facă, de fapt, cu atâta pricepere. Totuși, se întoarse la medic și semnă consimțământul informat pentru terapie, fără să mai citească documentul. Ce rost să aibă? Până la urmă, nu putea fi mai rău decât atât. Nimic nu era mai rău decât atât. Nimic din nimic din nimic.
Abia când era în limuzină, își aminti ca prin vis că țiganca și medicul discutau de Nobu. Ei, parcă ar fi contat. Fusese un fenomen pentru familia sa multă vreme, îl împrumuta cu bunăvoință ca fenomen pentru întreaga lume.
___
(Raven)
Ieși din cadă, acum cu gesturi pline de familiaritate. Privirea scană blancă împrejurimile cunoscute, descoperind prosopul, acum al său, hainele, acum ale sale, imaculate și încă mirosind a nou. Călcă direct pe covorașul moale - acum, știa până și unde să calce ca să nu alunece - și începu să se șteargă rapid, cu automatismul deja format. Își frecă de câteva ori părul, scârțâind acum de curățenie, și se privi în oglindă. Fața îi strălucea, dreasă cu tot soiul de unsori și, mai ales, aproape cu tot stratul anterior de piele moartă dispărut de pe ea de la atâta frecuș. Obrajii încă îi erau ușor supți, la fel și coastele încă vizibile, însă binele se vedea la tot pasul, în privirea odihnită care-și recăpătase strălucirea obișnuită, în absența cearcănelor, în finețea revenită a pielii.

Ușa se deschise și nici nu tresări, deși toate instinctele îi dictau să facă asta. Era cu spatele, deci, în maximă vulnerabilitate. Dar oricum, funcționa într-o stare ce s-ar fi putut interpreta drept batjocura propriei protecții, propriilor principii. Ca uleiul pe apă, se ținea într-o plutire sigură departe de a se gândi la însemnătatea șederii prelungite aici, la faptul că tot binele ce-l înconjura nu-i aparținea cu adevărat.

Nu se gândea nici la adevăr, și anume că se afla unde fusese bătut acum ceva timp, deși își înfipsese bine în cuie ideea că o și căutase cu lumânarea. Un argument puternic care servise drept ciocan pentru respectivele cuie era că tot între aceeași pereți, îngenunchease în fața lui. Acele mâini, puse pe după umerii săi acum, cu atâta blândețe, rămâneau totuși capabile de întunecimi. Buzele lipite de umezeala remanentă a gâtului său puteau rosti atrocități.
Dar nu o făceau, nu? Asta era important. Nu o făceau…

”Nu am zis că plecăm, Tatsu?“ șopti printre gemete, fără prea mare convingere. Își mai dorea să plece? Își lăsă capul pe spate, odihnindu-l pe umărul său.
Doar era în deplină siguranță.
PMEmail
^
Tatsurou Sakurada
 Posted: Jan 22 2018, 09:17 AM
Quote







Tatsurou Sakurada


Rep: none


7 posturi




N/A ani


N/A


Members



jurnal


0 puncte








Tatsurou Sakurada


Reputatie:




ooc. daca sfarsitul nu e bun, rescriu. or anything else, for that matter.
si daca nu apuc sa bag bb-code, my bad. e o monstruozitate, dar fac ce pot.

bic.

(Morio)

”Sakurada?”
”Sakurada.”

Cei doi schimbară o privire îngrijorată, primul semn că femeia chiar înțelegea gravitatea situației. Desigur, ea ar fi trebuit să știe mai bine decât majoritatea. Nimic bun nu ieșise vreodată din vreo afacere cu necuratul ăla de Sakurada – drac împielițat ce era... Și se încăpățâna să rămână un ghimpe în coastă. Trebuia scos, repede. Până nu ajungea o problemă și mai mare decât era deja.
Dacă nu cumva chiar era prea târziu.

Dar Nozomi nu părea nici pe departe atât de îngrijorată pe cât ar fi trebuit să fie. Își îndreptă o cută invizibilă a kimono-ului și continuă să amestece ceaiul verde ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nici măcar tonul nu i se schimbă. “Și un gaijin? Ești sigur?”
”Fără-ndoială, Madam.”
”De când?”
”Nu sunt...”
”Te-a întrebat de când, nu mă lua că nu ești sigur!”
Nozomi îi săgetă o privire de gheață, ceea ce îl făcu să își revină la locul său imediat. Dădu peste cap cupa de sake, în timp ce soția lui repeta întrebarea.
”Eu l-am remarcat de trei săptămâni, dar este pos—...”
”Trei săptămâni! Și abia acum te gândești să ne spui, ha?! Ești norocos că nu—...”
”Morio.” Femeia se întoarse către subaltern. ”Ține-l sub supraveghere un timp. Supraveghere atentă. Vreau să știu în fiecare zi ce face, ce se întâmplă, la ce oră vine, la ce oră pleacă... Și cu cine. Nu cred că un amărât de gaijin ar fi în stare să se gândească la așa ceva de unul singur, nu dacă e vorba și de bancă. Probabil că are spate. Un spate mai solid decât Sakurada Tatsurou.” Flutură din mână cu o nonșalanță surprinzătoare. ”Oricum, vreau să știu. Sper că rămâi la cină, Satou-san?”

Bărbatul făcu o plecăciune adâncă, mulțumi, însă îngăimă o scuză pe care niciunul dintre cei doi nu o auzi – sau nu făcu un efort să o audă. Preț de câteva minute lungi, singurul sunet care se auzi fu scrijelitul chasen-ului* pe fundul bolului de lemn, însoțit de pașii din ce în ce mai depărtați ai bărbatului. O tăcerea stranie domnea între ei, de parcă amândurora le-ar fi fost teamă să o spargă, de parcă însăși esența cosmosului depindea de acea tăcere grea, ca de plumb. Sau poate că era doar teama de a vorbi fără a fi siguri de solitudine. Pereții aveau urechi peste tot, certitudinea exista și o cunoșteau foarte bine – iar pereții tradiționali din hârtie japoneză păreau cu atât mai predispuși să aibă urechi.

Nozomi fu cea care sparse tăcerea de gheață.
”Ce mai știi în ultimul timp de Mizuki-san?”
Vorbele ei veniră ca o găleată cu apă rece peste capul lui Morio. ”Kazuya? Nu e în țară. De ce? Doar nu crezi că ar avea vreun amestec... Și el are marfă în club, știi prea bine. Nu cred că s-ar băga să riște atâta doar—...”

”Nu atâta ca noi.” Sunetul gol al fântânii de bambus din grădină veni ca o lovitură în moalele capului. A doua, în doar câteva minute. Nozomi nu își ridică privirea din bolul cu ceai verde. ”Cel puțin, nu din câte îmi amintesc eu – nu am avut acces la depozit, desigur, dar am și eu sursele mele. Pentru Mizuki-san e o nimica toată.”
”Deci crezi că el a fost? Boșorogul dracului, știam că...”
”Calmează-te. Nu vreau să arunc cu acuzații.”
”Ha! Dar asta faci cel mai bine!” Privirea pe care i-o aruncă femeia îl făcu să roșească. ”Ai un simț pentru astea, N. Dacă boșorogul de Kazuya chiar e în spatele poveștii...”
”N-am spus că ar fi.”
”E un gaijin, fir-ar al dracului! Un gaijin! Nebunuʼ și l-ar da pe fi-su pentru o adunătură de gaijini! Mă rog, dacă aș fi în locuʼ lui, probabil și io l-aș da... Acolo s-a dus. La fi-su. Unde dracuʼ o fi și asta, prin Europa. Europa! E plecat la studii băiatuʼ, dragă!” Umplu o nouă cupă cu sake și o dădu peste cap. ”Poate că neaʼ Kazuya a început și el să o ia pe arătură. Dar-ar dracuʼ să dea, că de nu mă duc să...”

Nozomi părea ajunsă la capătul puterilor. Își cunoștea soțul prea bine. Știa cât de tare putea să se aprindă – și știa și cât de periculos era atunci când o făcea. Nu era vorba de Kazuya Mizuki. Familiile lor nu se aveau tocmai bine (cu toate subestimările de rigoare), dar îl cunoștea pe bătrânul Kazuya. Știa de ce era capabil, și știa că nu reprezenta un pericol. Nu imediat, cel puțin. Trebuiau să aibă prioritățile în ordine. Trebuiau să se calmeze. Poate că focul lui Morio era la suprafață, însă asta nu îl anula pe al ei, care ardea mocnit și care era însutit mai justificat.

Turnă apa fierbinte în bol, la fel de calm.
”Răbdare.” Îi întinse bolul cu ceai verde, pe care Morio îl acceptă încă încruntându-se puternic și înjurând pe sub mustață. Nozomi începu să prepare un al doilea bol, sunetul caracteristic al chasen-ului punând din nou stăpânire pe spațiul dintre ei. ”Și ține un ochi asupra lui Sakurada.”
Bărbatul oftă. ”Probabil ai dreptate. Ca de obicei.”
”Dar?”
O privire schimbată cu subînțeles, urmată de un zâmbet șiret.
”O să-l sun pe nebun.”
”Și eu n-am cum să te opresc...”
Probabil nici nu voia. Zâmbetul îi rămase ca o umbră pe buze, un secret doar de ea știut.

Fântâna din bambus sună din nou a gol pe piatră.
___

(Tatsurou)

Gustul de cafea încă îi rămânea pe buze.

Încă nu își alungase somnul, oricât de tare și de neagră ar fi fost cafeaua – sau nu, nici măcar somnul. Lenea. Era atât de ocupat, se forța să fie atât de ocupat tot timpul, încât era nevoie să-și rezerve măcar o zi pe săptămână în care să lenevească. O zi pe săptămână în care să nu se gândească la muncă, sau la afaceri, sau la bani, sau la tranzacții cu droguri. O zi pe săptămână, atâta tot; o zi în care să-și bea cafeaua și să se întoarcă în pat, exact ca o pisică. Îi aruncă o privire invidioasă lui Murasaki, care se lăfăia acum în așternuturile deranjate. Doamne, avea nevoie să lenevească.

Doamne, avea nevoie de relaxare.

Sigur, nu era tocmai drept să spună asta – ultimele săptămâni păruseră o relaxare continuă, contrar tuturor așteptărilor. Nu fusese niciodată tocmai capabil să locuiască cu altcineva, însă Raven părea să fie o excepție de la regulă. Îl asimilase în viața lui, de parcă ar fi fost o pisică; își amintea că, cu ceva timp în urmă, chiar așa îl și văzuse. Mintea căuta acerbă explicația acestui fapt, dar voința o oprea să găsească vreo urmă de logică. De ce conta? Atâta timp cât era normal, cât se simțea firesc, ce importanță avea că Raven era o excepție de la regulă? Raven era, la urma urmei, o excepție de la atât de multe reguli... Poate că asta ar fi trebuit să îi dea de gândit. Și poate că avea să o facă, cândva, zilele astea. Când avea să aibă timp să lenevească.

În pat. Lângă Raven. Cu o cană de cafea, țigări, poate după sex. Și Murasaki torcând lângă urechea lui.

Poate.
Intră în baie fără nicio jenă, fără măcar să facă vreun efort pentru a fi subtil. Îl cuprinse pe Raven cu ambele mâini, trăgându-l mai aproape de sine, conștient de cât de gol era. Își lipi buzele de gâtul său, fin, abia simțit, apoi din ce în ce mai apăsat, găsindu-i lobul urechii și mușcând ușor. Un zâmbet îi apăru involuntar pe chip. Poate că asta i-ar fi putut fi de ajuns.

”Nu ai zis că plecăm, Tatsu?”
Poate.
Sau poate că asta nu fusese niciodată o viață pentru el. Nu, nu poate. Cu siguranță. Îi plăcea calmul pe care i-l oferea Raven – întocmai ca și Murasaki, părea să aducă un strop de stabilitate în lumea haotică în care se învârtea. Calmul după care tânjise atâta amar de vreme, părea în sfârșit posibil. Raven. Oare ăsta să fi fost răspunsul? Raven. Raven al lui. Părea subînțeles de acum, deși nu mai adusese în discuție subiectul. Undeva, ascunsă alături de fărâma de inocență puerilă ce îi mai rămânea, zăcea speranța că nici nu va trebui să o facă vreodată. Poate că era suficient. Poate că îi arătase cum ar fi viața lângă el. Poate că Raven băgase și el la cap, poate că înceta să mai facă pe copilul răzgâiat și să accepte ceea ce orice persoană rațională ar fi acceptat cu mult timp în urmă, înainte de toate astea.

Raven al lui.
Oftă, simțind aerul cald lovindu-se de urechea lui. ”Chiar vrei?” Rânjetul i se întinse pe chip. Îi prinse lobul urechii și supse ușor. ”Nu vrei să stăm aici? Cinci minute... Sau ore. Sau zile?” Îi luă prosopul din mâini și i-l puse pe umeri, strângându-l cu putere în brațe. ”Știu că vrei... Nu? Nu trebuie să mergem nicăieri... Nu azi. Mmm?”

Auzi telefonul vibrând pe noptiera din dormitor. Simți cum sunetul îi taie prin carne și oase și îi străpunge fiecare fibră a realității. Lăsă să-i scape un oftat adânc înainte de a se depărta de Raven. Pe naiba. Trebuia să fie azi.

Banca avea să scoată la licitație imobilul săptămâna următoare. Întrebase, se interesase, fusese în stare chiar să scoată bani din buzunar pentru a amâna lucrurile, pentru a-și putea face o imagine de ansamblu asupra lucrurilor, pentru a-și putea face un plan. Se gândise, întorsese problema pe toate părțile în ultimele săptămâni – fiecare secundă care nu era petrecută la muncă era dedicată clubului. Trebuia să pună mâna pe el. Mă rog, nu el personal, nu voia să dea de bănuit nimic, mai ales având în vedere reputația nefastă pe care o purta clubul ăla printre yakuza. Nu își permitea ca un om respectabil de afaceri precum el să fie vreodată proprietarea al unei asemenea locații; întrebările care s-ar fi iscat, Dumnezeule mare... Era convenabil că îl avea pe Raven. Raven al lui, care să se ocupe de tot, în timp ce el avea să fie principalul beneficiar. Banca ar fi putut pune anumite probleme – lipsa de venit, pentru început, fără a menționa măcar cetățenia și vârsta. Dar erau lucruri care se puteau rezolva. Cu o sumă suficient de mare de bani. Și cu contactele potrivite.
Dar trebuia să fie azi. Era ultima zi în care avea suficient timp pentru a putea rezolva toate problemele care trebuiau rezolvate – acte de proprietate, închiriere, garanții peste garanții, un întreg calabalâc de acte și hârțogăraie. Minunat. Absolut minunat.

Oftă din nou, sărutându-l pe părul proaspăt spălat, mirosind a mere verzi. ”Plecăm în 20 de minute.” Dezamăgirea din voce era evidentă, chiar în ciuda posibilităților ce i se deschideau. ”Îmbracă-te în costum, bine? Știi că-mi place.”

Îi făcu cu ochiul înainte de a ieși din baie.

*

De ce mama naibii i se părea atât de familiar funcționarul ăla?

Totul mersese parcă prea bine la bancă. Fără problemele la care se așteptase – ce-i drept, prevenise cât de mult posibil lucrurile, oferise toate garanțiile pe care putea să le ofere. Primise o serie de mulțumiri și plecăciuni, dar nicio întrebare incomodă. Nicio suspiciune asupra niciunui act. Nicio remarcă asupra lui Raven. Nici măcar vreo privire pasiv-agresivă aruncată pe furiș. Nimic. Iar acum, asta.
Erau pe drum spre clădirea clubului, în mașină cu un funcționar mult prea volubil pentru gustul lui Tatsurou, și incredibil de familiar, deși nu ar fi putut spune de unde anume i se părea familiar. Insistase să meargă cu mașina lui, iar Tatsurou învățase că era mai bine să accepte decât să încerce să refuze. Însă nu putea scăpa de senzația că ceva nu era bine. Nu era el vreun prăpăstios, nu se speria din nimic și nici nu credea în premoniții, dar avea încredere în propriul instinct. Încredere oarbă.
Iar instinctul nu îi spunea nimic bun cu privire la nenorocitul ăsta. Tâmpenii, încercase să se convingă singur. Oricum nu mai putea să dea înapoi, indiferent ce ar fi făcut – așa că ce rost avea să își bată capul cu asta?

Ce naiba s-ar fi putut întâmpla?
”... două etaje complet funcționale, plus subsolul – fără a include parcarea subterană, care este separată. Excluzând parcarea, este vorba de un spațiu de aproximativ 1300 de metri pătrați. Doriți să vedeți interiorul, domnule Sakurada?”
Tatsurou ridică o sprânceană. ”Cred că ar trebui să întrebi viitorul proprietar, nu?” Îl bătu pe Raven pe spate. ”Dar sunt sigur că da. Începând cu subsolul.” Firește. Așa era logic, nu?
Preț de o fracțiune de secundă, i se păru cu ochii funcționarului – al cărui nume deja îl uitase – sclipesc ciudat. Dar concluzionă că fusese doar o reflexie prea puternică a soarelui de sfârșit de mai. Sau poate i se păruse. Sau poate că era el prea obosit. Oricum, nu prea conta. ”Desigur, desigur,” se grăbi omul să răspundă, învârtind un inel cu prea multe chei în mână. ”Există o singură problemă... Vedeți dumneavoastră, atunci când ultimul deținător a părăsit imobilul, nu a lăsat o cheie pentru una dintre ușile metalice de la subsol. Din motive tehnice, ușa nu a putut fi forțată, așa încât nu am avut acces la una dintre încăperi. Ne cerem sincer scuze pentru disconfortul creat și vă asigurăm că facem tot posibilul pentru a pătrunde în încăpere înainte de a da în folosință imobilul, dar...”
”Nu vă faceți griji.” I-o tăie atât de scurt și direct, încât pănâ și funcționarul părea surprins. ”Sunt sigur că vom găsi o soluție. Oricum, subsolul nu este principalul interes pentru moment.”
”Desigur, desigur.”

Bărbatul mărunțel deschise ușa ce părea că avea să-l doboare prin simpla ei greutate. Odată pătrunși în clădire, se opri câteva minute pentru a vorbi – mult prea entuziasmat – despre toate facilitățile pe care le oferea, despre tot istoricul, și probabil despre cum era mormântul vreunui împărat de-acum două mii de ani. Tatsurou nu îi acordă prea mare importanță; nu avea timp de pierdut, însă nici nu ar fi putut insista să se miște mai repede, pentru a nu stârni vreo suspiciune din partea angajatului băncii. Deja atrăsese prea multă atenție asupra sa și asupra întregii afaceri prin simpla sa insistență ca totul să fie legal. Privind în urmă, poate că nu fusese o idee tocmai bună.
Sau poate că se gândea el prea mult la toate astea. Poate că, de fapt, totul chiar mergea ca pe roate și nu existau probleme. Ar fi fost o premieră, având în vedere experiențele anterioare... Dar pentru toate exista un început.
”Subsolul a fost construit mai târziu,” le explică bărbatul, deschizând o ușă ce dădea spre o scară slab luminată și mirosind vag a mucegai și a spațiu închis. ”Structura de rezistență a fost consolidată după cutremurul din ʻ95, atunci când proprietatea a devenit privată. Din păcate, liftul nu este funcțional momentan, însă după revizie...”

Doamne, dar mult putea să mai latre...!
Coborâră scările, mirosul devenind din ce în ce mai pregnant pe măsură ce se apropiau de subsol. Un bec simplu, atârnând într-un fir, era singura sursă de lumină – insuficientă, dar mai bună decât nimic.
Apoi, fără vreun avertisment, auzi ușa trântindu-se în urmă și cheia învârtindu-se. Îi aruncă o privire de avertisment lui Raven, după care se întoarse către angajatul băncii. Nici măcar nu fu surprins atunci când îl văzu scoțând un pistol de la șold cu cel mai natural gest posibil – simți cum inima îi tresaltă, iar pupilele i se dilatară chiar și mai mult, fără a avea legătură cu semiîntunericul în care se aflau. Un zâmbet sarcastic îi apăru pe chip, iar mâna îi găsi umărul lui Raven și strânse cu putere.

”Ah. Nu știam că s-a schimbat politica băncii.”
”Amuzant ca întotdeauna, Sakurada-san.” Vocea care îi răspunse, însă, nu fu a bărbatului mărunțel – ci veni de undeva din spate. Și aceasta reuși să îi dea fiori pe șira spinării. Se întoarse cu încetinitorul, rânjetul ștergându-i-se de pe chip. ”Nu ne-am văzut cam de multicel. Sper că mi-ești bine?”
”Ebisu-san.” Făcu o plecăciune ușoară – politețurile trebuiau respectate. Măcar de formă. În special cu nebunul de Morio Ebisu. ”Și – vai! Văd că nu ești singur! Vai, vai, vai. Nici nu mi-am dat seama când am devenit atât de important.” Pe măsură ce privirea i se ajusta luminii, detaliile ce până atunci rămăseseră în penumbră începeau să capete contururi clare. Deosebit de clare, în cazul celor cinci sau șase pistoale îndreptate spre el. Însă atenția lui era îndreptată spre bărbatul din spatele lui Ebisu. Impunător, demn, cu părul grizonat și costumul perfect îngrijit. ”Mizuki-san, dacă nu mă înșel? Cărui fapt datorez această onoare?”
Morio începu să râdă ca un nebun. ”Frumos mai joci, Tatsurou! Sau ce, nu știi despre ce e vorba? Tu-ți gâtuʼ mă-tii de nemernic, nu vrei să—...”
”Poate ar trebui să continuăm conversația într-un loc ceva mai retras.” Nici nu fu nevoie ca bătrânul Mizuki să ridice glasul pentru a reduce restul încăperii – sau, mai degrabă, pe Morio – la tăcere. ”Sau măcar undeva mai confortabil. Nu zici, Sakurada?”
Tatsurou nu răspunse. Ce soi de capcană era asta?
”Te-a întrebat dacă...”
”Am auzit și singur ce m-a întrebat, Ebisu. Tacă-ți fleanca.”
”Fir-ai al dracului, îndrăznești să mă ameninți?!”
”Hai, bă, ce-o să-mi faci? Ha? Cine te crezi? Măcar ai o urmă de tupeu și caută-mă singur, nu cu o droaie de matahale înarmate în spate. Sau ce, ți-e frică?”
Morio îi scuipă la picioare. ”Măcar eu nu ucid nevinovați.”
”Ia hai mai gândește-te nițel.”
”LINIȘTE!” Pentru a doua oară în câteva minute, glasul lui Kazuya Mizuki acoperi încăperea și îi reduse pe cei doi la tăcere. ”Ebisu-san, nu este momentul pentru răzbunări personale. Ați promis să nu dezgropați istoria.” Drept răspuns, Morio îi aruncă o privire urâtă lui Tatsurou și îi scuipă din nou la picioare. Dar, spre meritul său, tăcu. ”Sakurada-san, sunteți în inferioritate numerică. Nu am venit să ne războim. Am venit să discutăm afaceri. Știu de ce ați venit astăzi aici, știu ce plănuiți, pot doar să îmi imaginez ce fel de planuri aveți. Vreau doar să vă propun o ofertă ceva mai atractivă, să spunem. Un aranjament care ar satisface pe toată lumea. Ar fi de preferat pentru toată lumea să discută, într-un loc ceva mai confortabil.” Tatsurou tăcu. ”Mă bucur că am găsit un front comun. Acum, înainte să continuăm, cred că ar fi plăcut să ne prezentați... colaboratorul dumneavoastră.”

Fir-ar al dracului de boșorog. Cât de departe își băgase nasul? Poate că ar fi fost mai bine să nu afle exact – nu cunoștea toate detaliile despre clanurile ce își dezbăteau supremația în Kyoto, dar putea să bănuiască măcar că Mizuki erau infiltrați. Bine. Fir-ar al dracului. Se așteptase să aibă de-a face cu ei, desigur. Nu se așteptase niciodată să fie în inferioritate numerică când avea să o facă. Nu se așteptase nici să nu aibă vreun atu pe care să-l poată folosi ca mijloc de șantaj. Mai mult decât orice, nu se așteptase ca prima lui întâlnire cu nenorociții ăștia să fie de față cu Raven.
Știa că, mai devreme sau mai târziu, Raven tot avea să dea piept cu ei. Era inevitabil, având în vedere planurile pe care le avea. Dar dacă înțelesese ceva în ultimele câteva săptămâni în care trăise alături de omul ăsta, înțelesese că ar fi preferat ca respectiva întâlnire să aibă loc mai târziu mai degrabă decât mai devreme.

Cât mai târziu.
Oftă din toți rărunchii. ”Domnilor, aveți onoarea de a-l cunoște pe Obsolete Raven. Viitor deținător al host club-ului Drowned in Passion.” Apoi, întorcându-se spre Raven, începu să turuie într-o germană stricată. ”Domnia sa Kazuya Mizuki este...”
Riposta lui Morio veni imediat: ”În japoneză, fir-ai al dracului! Hai, hai, știu că gaijinuʼ drăguțuʼ înțelege japoneză, așa că nu mai vorbi păsărește acolo.”

Dacă Raven putea să înțeleagă măcar jumătate din dialectul de Kansai al lui Morio Ebisu, Tatsurou ar fi fost surprins. Se îndoia că măcar Kazuya ar fi putut înțelege mare lucru. Oftă din nou, punându-și protector mâna pe după umerii lui Raven. ”Mizuki Kazuya-san este liderul clanului Mizuki. Ebisu Morio-san este o cunoștință ceva mai vechea de-a mea, liderul clanului Ebisu, și cred că a încercat să mă omoare de vreo trei ori în trecut. După cum vezi, a reușit de fiecare dată.”
Îl auzi pe Ebisu bolborosind ceva în dialectul său de Kansai, însă atenția îi fu captată de vorbele lui Kazuya. Un zâmbet benevol apăruse pe chipul bătrânului. ”Minunat. Acum că am făcut prezentările de rigoare, domnilor, vă rog să mă scuzați pentru ceea ce urmează. Este pentru binele vostru.”

”CE—...”
Însă vorbele îi fură acoperite de bucata de pânză ce i se așternu peste gură. O ultimă privire disperată către Raven, care ieșise din raza lui vizuală. Vru să lovească ceva și să țipe, însă toate forețele îl părăseau.

Câteva clipe mai târziu, rămase doar întunericul.
PM
^
1 User(s) are reading this topic (1 Guests and 0 Anonymous Users)
0 Members:

Topic Options
Add Reply
New Topic
New Poll


 


 

Latest Shouts In The Shoutbox -- View The Shoutbox · Rules Collapse  



skinned by missy at caution and shine.
cfs by black. toggle cbox & code box script by nicole.