Profile
Personal Photo

No Photo
Rep [details >>] none

Options
Custom Title
Anarietta von Hardwich-Meyer doesn't have a custom title currently.
Personal Info
Location: No Information
Born: No Information
Website: No Information
Interests
No Information
Other Information
Varsta: No Information
Ocupatie:
Jurnal: No Information
Statistics
Joined: 17-December 17
Status: (Offline)
Last Seen: Apr 3 2018, 08:04 AM
Local Time: Jul 16 2018, 12:56 AM
2 posts (0 per day)
( 0.49% of total forum posts )
Contact Information
AIM No Information
Yahoo No Information
GTalk No Information
MSN No Information
SKYPE No Information
Unread Message Message: Click here
Unread Message Email: Click Here
Signature
View Signature

Anarietta von Hardwich-Meyer

Members

Topics
Posts
Comments
Friends
My Content
Dec 20 2017, 05:06 AM
Joaca se sfârșise, căzuse și cortina, spectacolul era cu desăvârșire prost. Implicații prea mari, forțându-i mâna să forțeze alte mâini să taie altele din rădăcini. Era atât de tentată să fie crudă, să reteze pur și simplu răul smulgându-l cum făcea grădinarul la invaziile sezoniere de buruieni: o strânsoare fermă la bază, o rotație scurtă ca ruperea gâtului unei găini și gata, rădăcina plină de sevă otrăvită ieșea cu o boare de pământ în urmă-i, ultima trenă.
Fraternizase cu imaginea gâtului rupt al copilului de Raven Obsolete. Își imaginase cum i s-ar fi strâmbat contra firii capul acela frumos de păpușă, cum ar fi stricat asta imaginea lui perfectă în sarcofag. Raven Obsolete ar fi făcut poate cel mai superb mort pe care avusese ocazia să-l vadă, spre deosebire de Nobu Mizuki, la care mirosul de creier prăjit persistase chiar și peste îmbălsămarea în cantități industriale.
Plutea deasupra tuturor capetelor plecate. De ce toți erau atât de umili în fața morții, de unde provenea această obligativitate a respectului față de mort? Doar îndeplinise datoria cu care toți se nășteau. Era veșnic o chestiune de timp.

Doar timp…
Minciunile ieșiseră la iveală precum niște viermi țâșniți din pământ, tânjind parcă după trupul lui Mizuki. Păcat că acesta se transformase în cenușă și nu mai putea fi gustat.
Ar fi gustat și ea din el sau, cel puțin, ar fi amenințat că o face cu Glock-ul. De ce? Ar fi trăit un sentiment blasfemic. Sexualitatea lui Raven exuda prin toți porii, era clar că, pe undeva, trebuia să fi găsit o supapă. Dar să facă asta chiar cu intangibil de sfântul Mizuki, pe care nici măcar un scuipat în frunte nu l-ar fi deranjat? Sau, poate, sinceritatea dezarmant de stupidă a lui Nobu ar fi trebuit să fie indicatorul sugestiv pentru un astfel de secret?
Era destul de sigură, însă, că Raven era, poate, însemnat între prea puținele lui păcate. Dar n-avea decât să se descurce cu asta pe orice lume se afla. În realitate, însă, se cerea o mână fermă să restaureze curățenia.
Și, desigur, raporturile de drept.

Trecuse o săptămână de la moartea lui Nobu Mizuki. Cu două zile în urmă, avusese loc citirea testamentului. Revolta față de dezvăluirile din acesta le făcu vânt în afara cadrului presupus intim, însă Anarietta nu îndrăznise să dea crezare unor aparente aberații: Raven Obsolete primise toate proprietățile lui private, de oriunde.
Partea cu dorința lui de a transforma clanul într-o organizație de ajutor umanitar era departe de a fi surprinzătoare. Dar poate, din fericire, Mizuki avea să pună o vorbă bună pentru ea, oriunde se afla: pentru că craca de sub clan avea să fie tăiată.
Cu drujba.
Încetase să mai creadă de mult în coincidențe. Fusese abordată de Béla Kosztolányi aparent întâmplător, cu 24 de ore înaintea citirii testamentului. Imediat ce informația răsuflă, convinsă că nu putea să existe fum fără foc, îl sunase personal. O teribilă onoare, probabil cea mai bună decizie a ei din ultimele luni. Glasul rațiunii, ghidul care o adusese atât de departe în viață, își spusese cuvântul.

În aceeași zi, strânsese cu ușa câțiva oameni din Mizuki - impropriu spus, din moment ce asta ar fi presupus ca ei să se afle cumva în apropierea pragului. Și erau la kilometri distanță, dar percepuseră acest lucru și cedaseră fără prea mari insistențe. Nunta trebuia să aibă loc în două săptămâni și fiecare membru al clanului știa bine ce are de făcut, astfel încât plecarea liderului să fie bine mușamalizată. Misterul ar fi urmat abia după, din moment ce Nobu se scăpase de câteva ori că i-ar fi plăcut ca toată șarada să fie disipată.
Dorința i se îndeplinise. Probabil nu-și imaginase, însă, în ce context. Clanul său plutea în derivă încă de dinainte de moartea lui, neștiind încotro urma s-o apuce. Măcar acum, drumul era cert: către distrugere, pe care o acceptară cu brațele deschise. Se așteptase la mai mult scandal, dar se părea că oamenii erau cumva pregătiți pentru ce era mai rău.

De fapt, se putea mai rău decât atât, mult mai rău. Și trebuia să rămână precaută, în pas fin de leoaică în vânătoare.
Se întâlni în privat pentru discuții cu cei doi rămași vrednici să fie informați, doamna Ebisu și domnul Mustafa. Căzură de acord fără prea mari eforturi. Și iată-i, astăzi, aici.
Sosi ultima în Bunker, pășind cu domnul Kosztolanyi la dreapta ei. Întârziaseră două minute față de ora stabilită, nu mare scofală, dar suficient cât mesajul subliminal să plutească deasupra, precum uleiul pe apă.
Înăuntru, se comportă complet natural, mai destinsă chiar și decât Nozomi și Zaeem. Nu putea să le înțeleagă încordarea, până la urmă erau cei mai bine informați de la masă.

Raven știa câte persoane trebuiau să sosească, dar nu fusese anunțat precis cine. Pe Zaeem și Nozomi sigur îi putuse intui, dar pe Tatsurou și Bela, foarte puțin probabil. Sakurada stătea cel mai prost cu putință: ea îl anunțase de întâlnire, dar nu și de cine avea să fie de față. Poate de Raven, măcar, își închipuise că avea să fie prezent.
Ar fi făcut tranziția către viitor mai ușoară. Că oricum, ce avea să se întâmple era bătut în cuie, dacă mai doreau să trăiască. Nu exista vreo cale de mijloc. La Sakurada, poate încă nu-i descoperise manevrabilitatea, dar Obsolete nu avea decât două variante să iasă din Bunker: acceptând ce i se oferea, sau cu picioarele înainte.

Punct.
În clipa când își lăsă bastonul cu vârf aurit lângă scaunul din capul mesei, cei doi bodyguarzi care o însoțiseră până aici își scoaseră armele cu o lentoare de felină, asta ca să se înțeleagă că amenințarea nespusă era maleabilă. Nu îi privi, dar cu coada ochiului își dădu seama că îi învățase bine. Zaeem și Nozomi știau și această parte a scenetei. Era prima dată când se scoteau arme în Bunker sub domnia lui Obsolete; asta se petrecuse ultima dată în 2012, când îi forțaseră pe frații-bombă să fugă mâncând pământul.
Raven se albi lent la față, parcă încercând să întârzie penibila revelație a lipsei lui de informare. Când, însă, se auzi sunetul sec al încărcării armelor, el tresări.
Oh, era încă un copil, un etern copil. Ar fi trebuit să-și dea seama de la început. Păruse maturizat de ce se întâmpla în jurul lui, se crezuse martoră la deșteptarea lui, doar ca să dea cu piciorul la tot într-un asemenea hal. Păcat. Dar cu Sakurada, nu aveau să mai repete greșelile trecutului.

Venise vremea să joace cu cărțile pe masă.
”Bună seara.” repetă salutul cu o nuanță de dezgust greu de înecat, ca și cum exista cineva de la masă care nu o salutase prima dată. Și nu era nimeni într-o astfel de situație.
Stătea în locul său obișnuit, în capul mesei. La dreapta ei, în locul lui Nobu Mizuki, stătea Bela. Lângă, Sakurada. În capătul celălalt al mesei, tot în locul obișnuit, Obsolete. Sugestiv de aproape de Tatsurou. La stânga ei, locuri obișnuite, Nozomi și Zaeem.

”Permiteți-mi să fac prezentările. Dânsul este Kosztolanyi-san, directorul revistei The Inquirer. Veți înțelege cu toții rolul dânsului aici, în curând.”
Gardienii lui Obsolete rămăseseră în spatele său, spre scări. Ai ei flancară masa, la o distanță respectabilă, dar suficient de aproape să intervină. Probabil că expresia lui Sakurada era cea mai confuză de la masă, dar nu cu el intenționa să discute întâi, nici să realizeze vreun sondaj, oricât i-ar fi plăcut.
”Raven.” Făcu, determinându-l să tresară iar din trupul vizibil slăbit. Îi întâlni privirea, ghicind cercurile roșii lăsate de plânsul în care cine știe de câte ori se afundase. Își lărgi puțin nările, ca și cum ar fi vrut să tragă în piept orice simțea băr-hm, băiatul acum.
Deși chiar nu o interesa, era pur curioasă cât de adânc ajunsese să se scufunde. Lăsă o liniște apăsătoare să se aștearnă după ce îi rosti numele, astfel încât să accentueze lipsa vreunui sufix.

De obicei, i se adresa întotdeauna cu sufix.
”Nu are rost să încercăm să scoatem de la tine ceva ce nu o să apară niciodată. Ți-am respectat toți - Ebisu-san, Mustafa-san, eu - munca din acești cinci ani. Ai adus Host Club-ul mult mai departe decât am fi crezut posibil pentru o simplă mască și probabil ai fi reușit să îți depășești propriile limite, dacă am fi continuat să colaborăm. Din nefericire, însă, începând cu acest moment, din partea tuturor, ai devenit indezirabil.” Lăsă cuvintele grele să-și joace rolul, privindu-l pe deasupra ochelarilor pentru citit. Și-i scoase, până la urmă, lăsându-i să atârne de firul fin din jurul gâtului, suflat cu aur.

Nu i se clinti niciun mușchi pe chip. ”Relația ta cu Nobu Mizuki te face incompatibil cu funcția pe care ar fi trebuit să o ai, cu trăsătura ta primordială în sânul nostru: neutralitatea. Cred că nu are rost să comentez de amploarea dubiilor pe care le avem în privința ta, având în vedere faptul că ni s-a adus la cunoștință că exista, inclusiv, o dată de căsătorie, că plănuiai ieșirea din țară pentru această căsătorie. Toate acestea presupun, probabil, un istoric al tău cu defunctul. Lucruri de o gravitate extraordinară, în total contrast cu rolul pe care te-ai angajat să-l îndeplinești.” Își drese gâtul, trecându-și apoi ușor limba peste buze. ”Să lămurim din start un aspect pe care nu l-ai cunoscut niciodată: probabil, acum, te bazezi pe actul tău de proprietate. Este unul fals, drepturile ne aparțin pe deplin. Pe de altă parte, având în vedere informațiile pe care le deții și modul în care ne-ai călcat în pi - cioa - re încrederea, îți poți imagina care a fost prima variantă de răspuns la această problemă. Cel mai elegant ar fi fost să nu ne mai batem capul și să te ucidem. Totuși, doar din perspectiva volumul de atenție ce ni s-ar acorda în această situație…”, privi cu coada ochiului, sugestiv, la Bela, urmând: ”... putem să ajungem la o înțelegere ceva mai, hm, vivace. Favorabilă pentru absolut toți cei de față”

Privi scurt către cei din stânga sa. Aparent, avuse gravitatea scontată, din moment ce nici cei doi nu îndrăzneau să spună nimic. O liniște mormântală. ”Astfel, îți oferim o unică variantă pe care ne așteptăm să o respecți cu sfințenie. Dorim să rămâi director al Host Club-ului pentru „pleavă” - deci, în aparență, să conduci în continuare afacerea. Dar asociat ție îl vei lua pe Sakurada-san, aici de față. Totul e o fațadă, deoarece cu dânsul am hotărât să continuăm colaborarea, în locul tău. Nu vei mai avea dreptul să accesezi Bunker-ul, să participi la întruniri decât dacă este absolut necesar pentru binele general. Sakurada-san primește încrederea noastră… sigur, vă întrebați acum cum anume vom reuși să construim aceste aparențe. Voi continua, însă, după ce lămurim orice neclaritate există până aici.”

Întinse o mână spre un bodyguard. Raven se foi sonor în scaun. Acesta scoase din borsetă o sticlă cu apă minerală scumpă și un pahar, pe care le așternu în fața Anariettei.
Dec 17 2017, 05:38 AM
personality.
Educată într-un spirit aproape regal și știind încă din fragedă pruncie că avea să moștenească totul, în Anarietta nu se manifestă niciodată vreun spirit rebel față de soarta ei. O îmbrățișase cu simplitate și, astfel, și-a construit personalitatea pe baza idealurilor celor din jurul ei, fără să crâcnească, potrivindu-i-se mânușă imaginea ilustră, procustiană, în care trebuise să încapă. Astfel, Anarietta e extrem de selectivă cu compania celorlalți și, adaptată la un volum de oameni mic și care să fie gata să-i servească orice dorință, e ușor de apreciat ca fiind insuportabilă. Comportamentul său e demn și de o aroganță aproape intangibilă, colorat cu vorbe de duh.
history.
Nașterea dinastiei Hardwich e învăluită în legendă, strămoșii Anariettei pierzându-se în istorie și datorită celei mai celebre zicale despre ei: când un Hardwich se naște, Dumnezeu dă cu banul: fie se naște un nebun, fie un lider de seamă. După cum avea să se convingă însăși Anarietta pe parcurs, lucrurile nu erau chiar pictate în alb și negru.

O altă ipoteză de basm pornește de la ideea că primul Hardwich a fost un pictor căruia i s-au furat cele mai bune opere, atribuindu-se altor nume celebre și, astfel, pierzându-i-se faima. Drept răzbunare, acesta ar fi stabilit o rețea prin care schimba autorii picturilor. De la o astfel de joacă de copii, s-ar fi ajuns la imensul imperiu de contrabandă, falsă restaurare, înlocuire cu falsuri, de astăzi.

Ceva mai recent, cu câteva generații în urma Anariettei (probabil din partea unui lider la care datul cu banul hotărâse să fie nebun), se lansase ideea de potențială roialitate. Nu s-a confirmat nici până astăzi că Hardwich s-ar fi desprins dintr-un neam de bastarzi de Hohenzollern. În schimb, în funcție de cât de îngăduitoare era căderea banului, membrii familiei au fost care mai de care mai fani ai acestei teorii. Un astfel de om a fost și tatăl Anariettei, educându-și copiii în același spirit regal de orientare către „popor” (rețeaua lor), sacrificii enorme doar pentru binele rețelei, creșterea și conștientizarea propriului prestigiu.

Anarietta s-a născut să conducă. Nu pentru că așa ar fi căzut moneda ei, ci pentru că fratele său, mult mai mare, ar fi fost dezmoștenit și ars din arborele genealogic al familiei, forțat inclusiv să-și schimbe numele, totul pentru că nu era de acord cu ideile care mai de care mai nebunești ale lui Johann Hardwich, stăpânul-tată. Astfel, de cum apăruse în viața alor săi, scopul său fusese cât se poate de clar: reamintit zilnic, în vreme ce se vedea nevoită să calce pe fina sârmă a educației sale ce se voia a fi fără pată.

În schimb, în ciuda bogățiilor, copilăria sa a fost zguduită de numeroase evenimente întunecate. Fratele său avu multiple tentative de atac, fragmentând clanul și întorcându-l împotriva liderului lor de drept. Astfel, Anarietta a trăit mai mult pe fugă, schimbându-și domiciliul frecvent, din oraș în oraș, din țară în țară. Lucrurile căpătaseră o amploare atât de mare, Anarietta fiind capturată de multiple ori și aproape ucisă, încât decizia mutării în Asia surveni ca ultimă soluție. Contactele tatălui său, clanurile din Kyoto, serviră să-i adăpostească de furia ramurii de clan rămasă în Germania. De asemenea, tot clanurile o ajutaseră pe Ana în lupta cu cancerul osos, aceasta rămânând fără gamba dreaptă, trebuind să poarte o proteză pentru tot restul vieții.

În schimb, aroganța lui Johann nu avea margini, acesta construind, cu prea puținele lor resurse financiare rămase, o impunătoare vilă într-o zonă bună a Kyoto-ului. Nu-și informă colaboratorii de planul de a transforma vila în centrul său de contrabandă, intenționând chiar să se bage peste afacerile celorlalți și să se folosească de informațiile de la ei pentru a ajunge deasupra. Mârșăvia acestui fapt, dorul de frate și dezbinarea din suflet o făcură pe Anarietta să apeleze în privat la clanuri, să le informeze de intențiile tatălui său și, într-un final, să îl asasineze.
Drept garanție a intențiilor sale bune, Anarietta a propus ca clădirea să servească tuturor clanurilor drept spațiu de stocare și teren neutru, care să le amintească (mai ales ei, de fapt) de erorile trecutului, irepetabile.

Pentru a simboliza reunirea clanului, Anarietta și-a schimbat numele, purtându-l astfel și pe cel pe care a trebuit să-l utilizeze fratele său. Reunirea a însemnat și restabilirea legăturilor cu multiple rețele bancare pentru ușurarea tranzacțiilor voluminoase.
Pentru a manipula mai ușor lucrurile, ea a rămas proprietara vilei devenite Host Club, sub atenta supraveghere a celorlalte clanuri. Astfel, orice om găseau ei de vază spre a fi numit director în Club era doar un fals proprietar. În 2012, s-a dovedit falsa credință a directorilor de atunci, iar cu poarta actului de proprietate rămasă deschisă, a fost înscenat un pseudofaliment al firmei, Host Club-ul intrând în posesia ”băncii”. Acesta servea și un alt rol: de teamă că informațiile de mare valoare despre club fuseseră răsuflate, oricine le deținea s-ar fi putut expune, încercând să chestioneze banca despre eventualitatea achiziționării clubului. Din fericire, „iepurele” a sărit din partea cuiva de minim risc, dar de maxim beneficiu: Raven Obsolete avea să pună prea multe întrebări la ghișeul băncii, la care omul Anariettei era amplasat strategic. Neutralitatea, tinerețea și curajul lui Raven îl ajută să fie înzestrat cu încredere pentru conducerea clubului, în perioada 2012-2017.
Poarta rămăsese deschisă, însă, pentru intervenția clanurilor în conducerea clubului, oricând avea să redevină necesar...
Last Visitors

Comments
No comments posted.
Add Comment

Latest Shouts In The Shoutbox -- View The Shoutbox · Rules Collapse  



skinned by missy at caution and shine.
cfs by black. toggle cbox & code box script by nicole.