Profile
Personal Photo

No Photo
Rep [details >>] 0 pts

Options
Custom Title
Ronja Cordelia Meyer doesn't have a custom title currently.
Personal Info
Location: No Information
Born: No Information
Website: No Information
Interests
No Information
Other Information
Varsta: No Information
Ocupatie: Tutore
Jurnal: No Information
Statistics
Joined: 24-November 17
Status: (Offline)
Last Seen: Apr 7 2018, 09:45 AM
Local Time: Jul 16 2018, 12:55 AM
5 posts (0 per day)
( 1.23% of total forum posts )
Contact Information
AIM No Information
Yahoo No Information
GTalk No Information
MSN No Information
SKYPE No Information
Unread Message Message: Click here
Unread Message Email: Click Here
Signature
View Signature

Ronja Cordelia Meyer

Members

Topics
Posts
Comments
Friends
My Content
Nov 24 2017, 10:30 AM

personality: Copilaria, adolescenta si chiar traiul de adult tanar au fost colorate pentru Ronja strict in alb si negru. Ce facea bine in viziunea alor sai, alb; orice altceva, negru. Nu existau alte posibilitati. Astfel, si ea a ajuns sa oscileze intre mielul bland, dulce si obedient, cerut din exterior, si interiorul urland ca un lup la luna, aprig, dur, impulsiv, arzand ca un incendiu dincolo de orice stapanire. O figura sofisticata si inzestrata intelectual, curioasa, plina de imaginatie si de o sensibilitate emotionala iesita din comun, a tanjit mereu dupa libertatea de a fi cine isi doreste, de a avea alaturi oameni care s-o accepte asa cum e, care sa nu incerce sa o limiteze in vreun fel, oameni care sa fie acolo, dar care sa ii inteleaga si nevoie de a fi singura. Este o persoana greu de cunoscut, in ciuda acestei sensibilitati, deoarece prefera sa ii puna pe ceilalti in prim plan, sa asculte mai degraba decat sa vorbeasca.

Ulterior, dupa zbuciumul trecutului si al labilizarii sale psihice, Ronja a trebuit sa invete sa se mai picteze si in nuante de gri. Astfel, sub ghidaj terapeutic si medicatie, a preluat elemente din ambele sale naturi, invatand, cu dificultate, sa le imbine intr-un intreg. Un intreg fragil, insa pe masura trecerii anilor, din ce in ce mai stabil. Astazi, stie sa fie calma si sa asculte, inghetand timpul daca nu reuseste altfel sa-si stapaneasca focul interior. Imprevizibilul s-a atenuat intr-o mare masura, insa niciodata complet, intocmai ca si fluctuatiile bruste de stare. Odata cu stabilizarea, parca si vocile din capul ei au inceput sa fie mai usor de redus la tacere – nu complet, desigur, niciodata complet, insa a invatat sa convietuiasca cu acestea, fara sa le mai dea puterea pe care o aveau candva asupra ei. Sau cel putin, nu asa multa. Stie sa-si acorde timp doar pentru ea insasi, facand sport, lafaindu-se in hainele scumpe pe care si le permite prin propria munca. Stie si sa rabufneasca si sa dea cu pumnul in masa, insa recunoaste momentele in care astfel de actiuni sunt riscante si ii pot anula, in vreun fel, confortul. Stie sa-si faca prieteni, dar si sa-i reteze atunci cand este nevoie.

------------------------------------------------------------------------------------------------




---- .history: Ronja s-a nascut intr-o familie cu atat de multe posibilitati, incat ea nici n-ar fi trebuit sa munceasca, nici copiii copiilor ei. Educatia alor sai insa a fost dura, irational de lipsita de caldura, impingand-o constant sa isi faca propria viata, propria cariera, sa nu depinda de nimeni si nimic. Astfel, Ronja a muncit deosebit de mult, fortata sa-si depaseasca limitele de fiecare data.


Realizarea conditiei sale familiale si a faptului ca ar fi fost mai bine sa munceasca din propria vointa, nu atat de impinsa de la spate, au transformat-o intr-o faptura impulsiva, chiar cu nuante de impertinenta. Tanjea dupa afectiune din partea oricui era dispus sa i-o acorde, insa odata ce o primea, catusi de putin, nu stia ce sa faca cu aceasta si isi cerea libertatea. Nu a putut sa lege prietenii stabile niciodata in anii de liceu, cu atat mai putin in facultate. A ales medicina dintr-o selectie restrictionata de meserii, fiind singurul domeniu de care se simtea oarecum atrasa. A trebuit sa se descurce tot singura, muncind part-time pentru a se sustine in facultate, anulandu-si practic timpul pentru vreun contact interuman si adancindu-se din ce in ce mai mult in sine.


Atat de mult, incat a ajuns sa fie un pericol pentru ea insasi.


Astfel, atunci cand l-a cunoscut pe Tatsurou Sakurada – si, mai mult, atunci cand si el i-a intors interesul – , s-a agatat de acesta precum o planta-parazit. Era primul si singurul prieten real pe care il avea, care o accepta cu toate problemele ei, asa ca a fost usor, chiar convenabil sa nu vada ca nici el nu era tocmai perfectiunea intruchipata. Simpla prietenie nu i-a fost de ajuns; voia sa-l acapareze si sa-l tina langa ea cu orice pret. N-a fost prea greu sa ajunga in patul lui. N-a fost prea greu nici sa-l convinga ca ia pilule contraceptive, doar pentru a ramane insarcinata si a-l lega de ea pentru totdeauna.


Si, cum un necaz nu vine niciodata singur, tot in aceeasi perioada a aflat si adevarul despre familia sa: tot ce facusera ai ei fusese ca sa o protejeze de ocupatiile lor ilicite. Mama sa facea parte din familia Hardwich si detinea, partial, o intreaga retea de contrabanda cu opere de arta si alte asemenea afaceri. Confruntarea care a urmat a fost suficienta pentru a o impinge dincolo de limita, facand-o sa vrea sa-si puna capat zilelor. Chiar ar fi reusit, daca n-ar fi fost Tatsurou care sa o salveze in ultimul moment.


Insa tot contextul familial si echilibrul hormonal din sarcina, adaugate unei facultati din ce in ce mai grea si stresului inevitabil de la job, toate ii zadarnicira odata pentru totdeauna psihicul. Cu o depresie post-partum severa, pe langa schizofrenia pe care o avea deja la bord, nici casatoria cu Tatsurou, nici copilul abia nascut nu au fost suficiente pentru a o convinge ca mai avea pentru ce sa traiasca. A fost salvata de la a doua tenativa de sinucidere tot de Tatsurou. Totusi, calculele sale se dusera pe apa sambetei cand pana si el o parasi: presiunea prea mare si labilitatea ei psihica il facura pe Tatsurou sa intenteze divort si aduse suficiente argumente pentru a castiga custodia lui Sayuri, fetita lor. De altfel, nu prea era nimic de castigat. In adancul fiintei sale patrunse de nebunie, Ronja realiza ca Tatsurou putea avea grija de fata mult mai bine decat ar fi fost ea in stare vreodata.


Ulterior, internata multa vreme in spitale de psihiatrie, Ronja gasi puterea sa se refugieze in singurul lucru in care avusese voie dintotdeauna sa o faca: in invatat. Sub tratament, reusi sa termine facultatea, alegand psihiatria din macabra ratiune ca nebunii ii cunosc pe nebuni cel mai bine. Si a avut dreptate sa faca o astfel de alegere, poate cea mai mare dreptate din intreaga viata. Capacitatea de a se transpune in diferite vieti, dezvoltata inca de mica sub abuzurile psihice si fizice de la ai sai au ajutat-o sa devina un medic de exceptie. Si, cum fusese invatata sa nu se rezume la mediocritate, dupace isi lua primariatul incepu o noua specializare, in psihiatrie pediatrica, pentru a avea o gama mai larga de posibilitati pe viitor. Pediatrie pentru a incerca sa isi inteleaga fiica pe care nu a cunoscut-o niciodata suficient de bine si pentru a-si incerca sa-si repare greselile fata de aceasta, pe de o parte, dar si pentru ca mintea aflata in plina dezvoltare este un domeniu mult mai larg si mult mai vag de studiu.


Mutarea in Kyoto a survenit natural, in aceste conditii: dorind sa se apropie de Sayuri, s-a folosit de legaturile pe care le avea cu clanul Hardwich (si pe care nu le-a exploatat niciodata la adevarata lor valoare) pentru a obtine un post de proba la o clinica de reabilitare din Kyoto. Interesul personal a fost dublat si de cel profesional atunci cand l-a cunoscut pe Anthony Ego, un criminal bolnav psihic si o enigma pentru psihiatrii japonezi. Ultimul care se ocupase de caz renuntase la post doar pentru a nu mai fi nevoit sa il ingrijeasca in continuare – insa Ronja reuseste acolo unde japonezii esuasera: folosind o abordare cel putin controversata, il stabilizeaza pe Ego, ajungand angajata cu norma intreaga. Tocmai la timp pentru a incerca sa-si faca si ea o viata normala, sa se impace cu trecutul si sa isi fructifice cunostintele intr-un viitor demn de ea...
Nov 24 2017, 10:23 AM
”Doamne, ce fel se uită la… ”
Tine? Mine? Vocea era indescriptibilă, un timbru amestecat de amintire și noutate. A cui era vocea? Iarba și medicamentele o ajutară în căutarea aproape febrilă, resimțind parcă fizic cum aruncă într-o parte și-n alta cu nume, precum aruncase cu haine mai devreme prin cameră, în căutarea ținutei potrivite.
Îi era greu să se concentreze pe căutare, când modul în care Tatsurou o studia era atât de acut, de o intensitate comparabilă. Parcă și el căuta ceva în ea, dar nu ar fi putut spune ce anume… cel mai probabil, indicii privind adevărul: era oare chiar aceeași persoană pe care o găsise de atâtea ori în stări din cele mai deplorabile? Slăbiciunea încă exista, dar era străjuită de toate armele pe care și le construise cu migală în atâția ani, arme din cele mai variate tocmai pentru a nu oferi posibilități vocilor. Vocile puteau fi foarte inventive în modul în care o împingeau precum o navă în ape învolburate.

Dar azi nu, oh, azi nu. Acum știa bine cui aparținea această voce, încetase să mai fie el. Era chiar vocea ei. Deci: Doamne, ce fel se uită la tine. Era chiar un fenomen, de fapt. Nu era vorba de ocheadă în sine, firește, fusese privită de nenumărate ori așa în ultimii ani, în ascensiunea sa către normalitate (măcar parțială).
Dar nu de el. Nu, era destul de sigură că nici măcar în zilele bune, nu de el. Deși își dorise atât de tare să uite acele momente, încât dorința i se îndeplinise oarecum, nemaifiindu-i integral accesibile toate detaliile.
Telefonul îi vibra ca scos din minți, ecranul umplându-i-se cu emoticoane cu râsetele lui Sayuri și mesaje scrise cu majuscule. ”Repede mai scrie fi-ta! Cred că era mai pornită ca mine să ți-o facă!” făcu, simțindu-și limba atârnând ciudat în propria gură pe măsură ce vorbea în limba nativă lui Tatsurou. Probabil, subconștient, era învățată să vorbească mult mai prost japoneza de față cu el.

”Se apropie, se apropie, de ce se apropie atât de tare de…!”
Sărutul pe obraz reuși să îi electrizeze corpul parțial amorțit de joint. Nu avea să treacă niciodată destul de mult timp, nu avea să fie niciodată suficient de detașată încât să nu simtă absolut nimic când o atingea, chiar și atât de vag intim ca acum. Dar superioritatea ei față de trecut consta în faptul că se împăcase cu asta, integral. Și astfel, acceptă sărutul cu naturalețe, apropiindu-și intuitiv obrazul de buzele bărbatului.
Un gest ce avea să fie cu siguranță nou pentru el. La fel și primirea complimentului în plin, fără vreo ezitare: ”Mulțumesc, dragă.” Dragă. Cu câtă îndrăzneală rotunjise cuvântul, dar fără să contureze vreun ton ironic sau implorarea de odinioară, ci simplu.
Pur și simplu.
”Bravo, Coco, bravo.” Fiecare zi era o reușită, fiecare moment. Odată cu apropierea lui Tatsurou, își găsi și ea curajul să îl studieze mai atent. Cearcănele și ridurile însoțitoare de sub ochi erau mai mult decât grăitoare. Iar muncea mai mult decât putea să ducă, după cum îl mai pârâse și Sayuri la ea. Dar știa că nu ar fi avut cum altfel să facă și să se simtă bine în propria piele. Și mai știa că nu ar fi avut cum să-și imagineze ce înseamnă să crești un copil.

De unul singur. Bărbat fiind. Dar nu era cazul să se gândească la asta acum și slavă ierbii pentru asta. În ciuda aparenței marcate de vârstă și job, Tatsurou tot rămânea Tatsurou, cu aceleași trăsături ferme pe care le scană rapid, cu un ușor licăr în ochi. Ar fi putut să fie mai curioasă dacă nu l-ar fi cunoscut atât de bine, dacă nu l-ar fi văzut de atâtea ori. În vis și pe facebook, firește.

Și când îl construiau vocile. Dar aceea nu era tocmai o imagine ce reflecta realitatea. Îi trăsese scaunul și o străfulgerare îi umplu porii: nu ea o învățase să facă acest lucru? Pe chip, nu i se citi nimic; doar exasperare când hotărî să oprească vibrațiile telefonului, după ce îi scrise în grabă fetei că se așează la masă. Respectul pentru interlocutorul său era capital pentru Ronja, mereu. ”Presimt că te va tachina multă vreme cu fața pe care ai făcut-o, dar nu-i nimic...” zâmbi misterios și lăsă fraza în aer, pentru a-i permite bărbatului să vorbească. Nu era momentul să confeseze de ce se află în Japonia și avea să tragă de timp pe cât de mult posibil. Oricât de tare o gâdila, totuși, să explodeze într-un țipăt nebun doar să-i observe reacția.
”Nebun, hăhă.”
Parcă ar fi știut de îndoiala ei, Tatsurou îi spuse aproape cu durere de presupunerea sa că se află în vacanță. Își drese gâtul spre a reuși să se stăpânească mai bine. ”Hm, vezi tu, nu chiar.” își lăsă iar vorbele să moară brusc, privindu-l poate prea fix cum pune țigara între buze. Nu era vorba de vreo repulsie față de gest, cât de modul atât de familiar în care i se lipea filtrul de carnea roză. Făcu un semn aprobator din mână și pufni ușor în râs. ”Nu, nu. Am inhalat atâta fum de la un pacient recent, nu se poate abține deloc.”

Îi lăsase un indiciu, era tocmai bine pentru început. Adevărul era că Ego chiar fuma ca turcul, spre exasperarea uneori chiar delicioasă a lui NOx. Era hilară diferența imensă de toleranță fizică dintre ei. Venirea chelnerului o salvă de la a completa cu detalii, așternându-i meniul deja deschis în față. Bilă albă pentru eleganță. Îi studie scurt ținuta, judecând cât de bine se potrivea temei italienești. Apoi, urmă imediat, cu un aer inevitabil de rafinament: ”Până să ne hotărâm, eu aș dori un limoncello… dacă vrea și domnul... ” îl privi scurt, întrebător, pe Tatsurou, apoi chestionă chelnerul în privința brandurilor, fără să se abțină din a îngusta ușor privirea când află că nu aveau de casă. Alegerea ei făcu sprâncenele chelnerului să se ridice vag a surpriză, având în vedere cât de rarisim apărea printre alți clienți. Se îndepărtă grăbit, oarecum umilit.
Superioritatea se șterse instantaneu când se uită la Tatsu iar, înlocuită fiind de bunăvoință. Inspiră audibil. Expiră cu pronunția numelui lui: ”Tatsurou.” contură numele agonizant de precis, fără să-și ascundă satisfacția din a-l prelungi. Un zâmbet trădă urmarea pozitivă. ”Am fost chemată aici pentru un caz mai delicat. Dacă ești curios, o să-ți spun cât îmi este permis despre el… cert e că soluția mea, ehm.”

Primi lichiorul, mulțumi, sugeră chelnerului să revină mai târziu pentru comandă. Îl privi mult mai blând, intervenția sa fusese la țanc. Inspiră iar, tot audibil. Of, firar, era atât de greu să construiască suspans când era atât de nerăbdătoare! ”Soluția mea mi-a adus un post aici. M-am mutat aici. In - de - fi - nit.” Rosti silabele sacadat și constată că îi scana chipul cu mult, mult prea multă curiozitate, că avea simțurile perfect ascuțite, pregătite să soarbă fiece reacție din partea lui.

Nu era tocmai pregătită să fie atât de curioasă. Dar poate era de iertat. Până la urmă, cine ar fi crezut că, la vârsta ei, chiar avea să facă acest pas?
Last Visitors

Comments
No comments posted.
Add Comment

Latest Shouts In The Shoutbox -- View The Shoutbox · Rules Collapse  



skinned by missy at caution and shine.
cfs by black. toggle cbox & code box script by nicole.