Profile
Personal Photo

No Photo
Rep [details >>] none

Options
Custom Title
Raven Obsolete doesn't have a custom title currently.
Personal Info
Location: No Information
Born: No Information
Website: No Information
Interests
No Information
Other Information
Varsta: No Information
Ocupatie:
Jurnal: No Information
Statistics
Joined: 24-November 17
Status: (Offline)
Last Seen: Apr 23 2018, 06:04 AM
Local Time: Jul 16 2018, 12:58 AM
6 posts (0 per day)
( 1.47% of total forum posts )
Contact Information
AIM No Information
Yahoo No Information
GTalk No Information
MSN No Information
SKYPE No Information
Unread Message Message: Click here
Unread Message Email: Click Here
Signature
View Signature

Raven Obsolete

Members

Topics
Posts
Comments
Friends
My Content
Jan 10 2018, 03:20 PM
Era în genunchi. Chiar era în genunchi. Stătuse și el astfel o vreme pe carton când își simțise fundul bătătorit de asfalt, dar tot trebuise să-și schimbe poziția. Evocă senzația cu atâta claritate, încât chiar duse o mână pe genunchi. Pe celălalt, nu pe cel pe care stătea acum brațul atât de cald și curat al lui Tatsurou.

Nu putu să-l privească în ochi, oricât îl îmbia să o facă. Dificultatea asimilării situației se reduse, în cele din urmă, la nul. Refuză să se mai gândească la ce se întâmpla. Refuză să analizeze ce sens ar fi putut exista dincolo de vorbele lui dulci, cu tăișuri probabil de nenumărat. Era mai simplu așa, din moment ce deja se confrunta cu două și mai tăioase adevăruri: în primul rând, circumstanțele îl obligau să fie el însuși metaforic în genunchi, nevoit să nu mai plece de aici. În al doilea rând…
Oare mirosea? Simțurile i se ascuțiră în această direcție, în acest unic sens, lăsându-se purtat în afara camerei, în ciuda senzației teribile de greutate în picioare de la îndreptarea întregii sale circulații spre digestie. Probabil de aceea creierul îi putea funcționa la o capacitate atât de redusă, deși la acest argument se adăuga și puținul somn pe care funcționa.

Oare mirosea? Oare de asta îl trimisese să facă baie? Se trezi că ușa se închise în spatele lui înainte să perceapă altceva, alte instrucțiuni sau posibile reproșuri. Acționă împins de instinct, aruncând hainele de pe el și strângându-le cât mai ghem, ca și cum volumul minim ocupat ar fi putut să reducă jegul de pe ele. Făcu întâi un duș, apoi realiză că ar fi fost mai bine să și înmoaie din praful uscat impregnat în el și porni apa pentru baie. Se sprijini de marginea căzii în așteptare ca aceasta să se umple, fiindu-i tot mai anevoie să nu cadă. Atâta căldură și masa caldă și proaspătă, toate pricinuiau judecății sale limpezi, care din căutarea propriului miros gravită către tărâmuri ceva mai plăcute.
De cum se așeză în cada plină și își sprijini capul, adormi instantaneu, gândindu-se când avea să vină următoarea zi când va avea ocazia să decidă pentru el, fără să-i mai pese de consecințe.
__
(Kazuya)
Închisese vibrațiile telefonului de ceva timp, dar parcă încă îl mai simțea sunând. Ducea ritmic mâna la piept, atingând materialul fin al sacoului scump pe deasupra buzunarului din interior. Culmea, putea să perceapă aproape supranatural un telefon mut, dar nu era în stare să asculte vocea medicului. Privirea îi era ațintită pe geamul care dădea în grădină, unde știa că se află Nobu. Nu avea cum să-și vadă fiul din acel unghi, dar tot continua să încerce să-l zărească, refuzând imposibilul.
Nu ar fi fost prima dată când l-ar fi refuzat. Doar că fusese veșnic nevoit să facă asta tacit, fără manifestări, nici măcar mentale. Era tocmai precum înregistrarea unui țipăt, vizualizabilă, la volum minim, însă. Ce rost are un țipăt dacă poți să-l vezi doar, nu să-l și auzi cum se cuvine?
Poate că reverberează în interior, dar trebuise să anuleze și astfel de posibilități. Medicul îi zicea numele cu iritare, iar și iar. Oare știa că, pentru îndrăzneala de a-i vorbi astfel, bașca, fără sufix, pedeapsa ancestrală în țara lui era să-i taie limba?

Cel puțin, așa îl învățase tatăl său cândva. Așa ar fi trebuit să îl învețe chiar el pe Nobu. Dar tradiția nu putea fi împlinită acum.
”Scuzați. Puteți repeta, vă rog?“
”Vorbeam de fiul dumneavoastră. Din păcate, tratamentul medicamentos nu mai funcționează în cazul său, în ciuda dozelor mărite. Starea lui s-a înrăutățit și a început să refuze alimentația.” rosti iar femeia ceea ce mai spusese de cel puțin trei ori înainte, pe un ton plictisit. Inițial, îi ieșise neutralitatea binevoitoare atât de necesară în specialitatea sa, dar domnul Mizuki trecuse de limita destul de greu de atins a răbdării sale. Și măcar dacă ar fi fost afectare în spatele acestei ignoranțe… medicul se îndoia, însă, profund, la modul în care îl abandonase pe Nobu în clinică, fără o vizită în decursul atâtor luni. Singura salvare a lui Nobu fusese Kaj și înrăutățirea situației lui putea fi pusă în directă legătură cu externarea blondului.
Dar nu era ca și cum pe domnul Kazuya Mizuki îl preocupau astfel de aspecte emoționante. De obicei, dorea doar problema rezolvată, indiferent de consecințele financiare. Acum, însă, puteau să apară și cu totul alte consecințe.

”Mai există doar varianta terapiei electroconvulsivante, dar aceasta prezintă o serie de riscuri de care e bine să vă documentați în amănunt și în timp util.” Zicând acestea, îi înmână o broșură informativă. Doar nu avea de gând să-i mai spună poezia încă o dată. Kazuya o luă cu un aer de superioritate atât de tipic lui, ca și cum pur și simplu își împrospăta cunoștințele despre terapia respectivă. Era, însă, un defect profesional în domnul Mizuki acest aer de omnisciență. Timpul, educația și durerea îl învățaseră că e mai bine să nu pari niciodată suprins de nimic. Astfel, reuși să scaneze conținutul broșurii cu aceeași mină de neschimbat, deși resimțea acele riscuri ca pe niște ghimpi ascuțiți pe interiorul catifelatului său sacou.

Și iar avu impresia că sună blestematul acela de telefon, și aproape îi veni să-l scoată și să-l dea de toți pereții, doar să nu mai trăiască acea senzație de ecou în coșul pieptului, de arsură după o masă grea. I se întorsese oricum stomacul pe dos de la ce citise. Gravitatea informațiilor crescând, dădu înapoi broșura cu o trădare: un gest prea grăbit, ca și cum hârtia lucioasă l-ar fi ars. ”Ies puțin în curte să mă gândesc. E acolo?“ făcu profund impersonal, ca și cum vorbea de un monument, o plantă, nu de propriul său fiu. Era și aceasta o formă de detașare, un efort să reteze orice posibilă reacție din rădăcină.
Ca pe o buruiană.

Medicul îngânase un „da” de o indiferență crâncenă, întorcându-se cu spatele. Kazuya nu luă seama de gestul urât. În loc să se îndrepte spre locul în care stătea Nobu, ocoli, astfel încât să reușească să-l vadă doar de la distanță. Apropierea era insuportabilă încă și probabil așa avea să fie veșnic.

Își scoase telefonul din buzunar și nu fu mirat să descopere nouă apeluri nepreluate. Cele șapte de la Morio îi provocară o repulsie sfredelitoare, ca și cum deranjase un mușuroi de furnici și acestea i se târâiau pe piele întru răzbunare. Celelalte două, în schimb, îi smulseră o respirație tăiată. Doamna de Hardwich-Meyer nu suna niciodată direct, de pe numărul său personal. Mereu ruga pe altcineva, mereu apela de pe un număr necunoscut sau oarecare. Niciodată nu insista, absolut niciodată, fără excepții. O sună întâi pe dânsa, luând de câteva ori telefonul de la ureche să verifice că apela unde trebuie, simțind un fir de sudoare udându-i tâmpla stângă.

”Doamnă, mii de scuze...“
”Avem o problemă serioasă. Am încredere că te vei ocupa personal de ea, având în vedere că Morio-san e… ei bine, el însuși. Eu sunt teribil de ocupată cu familia, nici nu sunt în Kyoto. În regulă?”
Sigur realizase că nici el nu e în Kyoto, dar eleganța sa nu i-ar fi permis să-i impună să acționeze imediat dacă nu era ceva cu adevărat urgent. Înghiți în sec, audibil. Nu sugerase despre ce ar fi putut fi vorba, niciodată nu se compromitea. În plus, probabil bănuia că urma să-l sune pe Morio Ebisu, care nu avea o reputație pentru nervi tari sau gura mică.
”Da, doamnă, acum mă ocup.“

Femeia închise de cum Kazuya rosti ultima frază. Lăsă să-i scape un oftat lung când apelă la Morio, dar tonul fu curmat rapid de urlete exasperate. Un amalgam japonez total informal, total lipsit de respectul cuvenit măcar pentru diferența de vârstă remarcabilă dintre ei, toate îl făcură să îndepărteze ușor receptorul de ureche. Depășise cu ușurință un volum suportabil.

”Ebisu-san, te rog frumos. Mai lent și mai inteligibil.“
”I-auzi-l! Să vezi că chiar e vreo șmecherie de-a ta asta, Kazuya! Un gaijin dând târcoale clubului, apoi întrebând la bancă de el, ești sănătos la cap? O iei după fi-tu? Unde naiba te trezești, a?! Știi ce am acolo, da? Știi?!”
”Un gaijin…? Ești sigur? De ce nu ne-ai anunțat de mai devreme? Doar nu s-a întâmplat totul într-o zi...“
”Că l-ai pus tu s-arate a boschetar, să nu ne prindem ce ai de gând! Cine să se gândească la un boschetar ca fiind o amenințare, hăăăhăăă, bătrân talentos ce ești, cu marea ta dragoste de străini, acuma ia-l în brațe, tu-ți…”
”Tânăr? Bătrân? Singur?“
”Tu știi mai bine, dragă, doar tu l-ai trimis cu Sakurada, ghimpele ăla, doar să te speli, să nu ne…”
”Destul. Vin într-acolo și rezolvăm.“
”Hăhă, da, cu primul avion fă înconjurul lumii, că doar îl faci pentru…”
Întrerupse violent conversația. O puștoaică în fuste țigănești, de vârstă comparabilă cu a fiului său, trecu razant pe lângă el. Probabil trebuise să-l ocolească din pricina gesturilor sale bruște, nervoase.

Era prea târziu pentru politețe. Un gaijin lângă club punând întrebări cu răspunsuri valorând cât o viață…
Ar fi putut să-l lase pe Nobu să mai aștepte. Până la urmă, fiul său își trăise întreaga viață într-o continuă așteptare. Era singurul lucru pe care știa să-l facă, de fapt, cu atâta pricepere. Totuși, se întoarse la medic și semnă consimțământul informat pentru terapie, fără să mai citească documentul. Ce rost să aibă? Până la urmă, nu putea fi mai rău decât atât. Nimic nu era mai rău decât atât. Nimic din nimic din nimic.
Abia când era în limuzină, își aminti ca prin vis că țiganca și medicul discutau de Nobu. Ei, parcă ar fi contat. Fusese un fenomen pentru familia sa multă vreme, îl împrumuta cu bunăvoință ca fenomen pentru întreaga lume.
___
(Raven)
Ieși din cadă, acum cu gesturi pline de familiaritate. Privirea scană blancă împrejurimile cunoscute, descoperind prosopul, acum al său, hainele, acum ale sale, imaculate și încă mirosind a nou. Călcă direct pe covorașul moale - acum, știa până și unde să calce ca să nu alunece - și începu să se șteargă rapid, cu automatismul deja format. Își frecă de câteva ori părul, scârțâind acum de curățenie, și se privi în oglindă. Fața îi strălucea, dreasă cu tot soiul de unsori și, mai ales, aproape cu tot stratul anterior de piele moartă dispărut de pe ea de la atâta frecuș. Obrajii încă îi erau ușor supți, la fel și coastele încă vizibile, însă binele se vedea la tot pasul, în privirea odihnită care-și recăpătase strălucirea obișnuită, în absența cearcănelor, în finețea revenită a pielii.

Ușa se deschise și nici nu tresări, deși toate instinctele îi dictau să facă asta. Era cu spatele, deci, în maximă vulnerabilitate. Dar oricum, funcționa într-o stare ce s-ar fi putut interpreta drept batjocura propriei protecții, propriilor principii. Ca uleiul pe apă, se ținea într-o plutire sigură departe de a se gândi la însemnătatea șederii prelungite aici, la faptul că tot binele ce-l înconjura nu-i aparținea cu adevărat.

Nu se gândea nici la adevăr, și anume că se afla unde fusese bătut acum ceva timp, deși își înfipsese bine în cuie ideea că o și căutase cu lumânarea. Un argument puternic care servise drept ciocan pentru respectivele cuie era că tot între aceeași pereți, îngenunchease în fața lui. Acele mâini, puse pe după umerii săi acum, cu atâta blândețe, rămâneau totuși capabile de întunecimi. Buzele lipite de umezeala remanentă a gâtului său puteau rosti atrocități.
Dar nu o făceau, nu? Asta era important. Nu o făceau…

”Nu am zis că plecăm, Tatsu?“ șopti printre gemete, fără prea mare convingere. Își mai dorea să plece? Își lăsă capul pe spate, odihnindu-l pe umărul său.
Doar era în deplină siguranță.
Nov 24 2017, 10:33 AM

Raven este mana de fier in manusa de dantela. Calmul sau nu este moale si vag, ci ferm, tinandu-si primordial interesul propriu, tot timpul ca un crez. Zambetul sau de portelan e permanent inselator de dulce, dar chiar daca pare gata sa devina covor de sters picioarele pentru mafioti,e o aparenta bine jucata. Nu inclina niciodata spre nicio parte, agatandu-se de oricare si oricine ca un parazit cu multiple gazde. Selectivitatea sa e data de posibilitatile financiare ale celor din fata sa. Care este maximul de beneficii pe care il poate obtine in momentul X?...Raspunsul la aceasta ecuatie s-a gasit in rolul sau de mediator impaciuitor.

Raven ramane totusi un tanar deosebit de norocos, pe care viata l-a amplasat convenabil in rolul de lider al unei afaceri de succes… a platit pentru acest noroc cu tot restul trecutului sau. A doua sa prioritate este franciza fondata, astfel incat este de un perfectionism absolut - pata milimetrica de pe fata de masa nu ii scapa niciodata, nici pasul pus gresit de catre animatori, nici zambetul fals al vreunui host. Ca sef, este amabil pana la limita data de periclitarea imaginii sale…odata intrecuta aceasta limita, urla, tranteste, umileste fara pic de mila. Este deosebit de pretentios si cu sine, avand plannere bine puse la punct cu intalniri de afaceri, cu presa, chiar unele care vizeaza propriile sale obiceiuri. De la tentativa sa de asasinare, a reusit sa renunte in mari proportii la fumat… la cocaina, in schimb, inca nu indrazneste sa se gandeasca sa o taie din programul sau ( o data la o saptamana si 3-4 zile, precis ). Are ticuri nervoase legate de propria imagine, scuturand permanent scame imaginare de pe costumul sau scump, asigurandu-se ca butoanele de la camasa sunt bine puse, controland luciul pantofilor.

De asemenea, din motive inconjurate de negura, in momente fara o logica anume, calmul sau se spulbera si degenereaza in porniri distructive in care este absolut de nerecunoscut. Abilitatea sa de organizare a trebuit sa-si spuna cuvantul si aici: este probabil cel mai tanar si de succes afacerist din Kyoto, si nu-si permita sa imparta pumni chiar la libera sa discretie...

------------------------------------------------------------------------------------------------




---- .history: Nu si-a cunoscut niciodata parintii, a fost abandonat inca din prima zi de la nastere. Nu are acte de identitate, nici macar certificat de nastere, habar n-are cum il cheama, numele sau este format din porecle: Raven - soim (spiona deseori supraveghetoarele de la orfelinat), Obsolete - depasit (cand, intre prietenii sai, si-au facut aparitia persoane mai populare decat el. Numele sau real, pe care nu l-a aflat niciodata, este Pesha. (pentru mai multe detalii legate de abandonul lui Raven, vezi fisa personajului Tsura Divio Bengli: click aici)
Auzindu-i pe colegi strigandu-l Raven pe terenul de joaca, supraveghetoarele incep si ele sa-i spuna astfel, intr-un final ajungand sa figureze si in baza de date a orfelinatului sub numele de Raven von Hindenburg (numele de familie e mai mult o batjocura la adresa sa,deoarece,de mic, fura carti de istorie politica din dulapurile orfelinatului- sufera si nenumarate batai din aceasta pricina, batai ce i-au creat fobia de orfelinate)
Evadeaza la 14 ani din zidurile inchisorii copilariei sale si pleaca in Anglia intr-un camion de emigranti la negru. Aici, invata engleza si, din pricina dedicarii sale mai mult pentru studiul limbii decat pentru distractii copilaresti, prietenii sai il numesc Obsolete (de aici, actualul nume).
Revine in Germania, unde schimba in ultima clipa traiectoria catre Frankfurt si pleaca inspre Sankt Petersburg, unde nu rataceste mult timp. Aduna bani ca vanzator si animator in cluburi de noapte, reusind sa plece in Japonia, mai exact in Kyoto, stabilindu-se ca hoster.
Clubul se destrama, insa, in scurt timp, iar Raven este lasat sa traiasca pe strazi. Dependenta sa de droguri il obliga sa ajunga sa implore o noua doza de la furnizorul sau. Luatul pe datorie nu merge mult timp, dealer-ul sugerandu-i sa caute o modalitate prin care sa-si achite suma. Auzind ca cel din urma are temeri in privinta descoperirii marfii in locuinta sa, ii da lui Raven ideea de a pastra drogurile in subsolul fostului Host Club, la care doar fostii angajati aveau acces.
Incetul cu incetul, lumea interlopa afla de ideea lui Raven si tot mai multi doresc sa isi adaposteasca macar temporar obiectele de contrabanda in acel subsol, sau chiar sa foloseasca locul pentru intalniri intre clanuri. Raven cere fiecarui interlop o suma modica pentru serviciile sale, crescand suma treptat, astfel incat agoniseste destul in urmatorii doi ani. Transforma subsolul clubului in Bunker si renoveaza restul cladirii. Acum, hotaraste sa redeschida clubul, pastrand latura sa ilegala mai dezvoltata ca oricand. Desi e director, inca lucreaza ca hoster pentru clientii selecti.


In 2013, rolul sau de mediator intre grupurile de mafie isi arata pentru prima data coltii cand este atacat si aproape ucis de Kaj Baardwijk - mergand pe urmele acestuia si descoperind functia pe care o ocupa in clanul Mizuki, Raven este cu mainile legate si nu poate sa faca nimic, dar isi simte diplomatia pentru prima data testata. Initial, aceasta presiune nu a constituit mare lucru (Kaj era doar un simplu executor, o nimica-toata pentru ca viziunea lui s-o reprezinte pe cea a intregului clan), dar odata cu ascensiunea sa progresiva pana la rangul de ofiter, Raven avea sa devina din ce in ce mai iritat…
In 2017, din fericire, a capatat alte lucruri mai importante la care sa se gandeasca - pentru a spala banii obtinuti ajutand mafia, deschide inca 2 cluburi, iar Drowned in Passion, numele sub care isi dusese o parte minuscula din adolescenta ca simplu host, avea sa devina o franciza-monopol in entertainment-ul din Kyoto.
Last Visitors

Comments
No comments posted.
Add Comment

Latest Shouts In The Shoutbox -- View The Shoutbox · Rules Collapse  



skinned by missy at caution and shine.
cfs by black. toggle cbox & code box script by nicole.