Profile
Personal Photo

No Photo
Rep [details >>] none

Options
Custom Title
Tatsurou Sakurada doesn't have a custom title currently.
Personal Info
Location: No Information
Born: No Information
Website: No Information
Interests
No Information
Other Information
Varsta: No Information
Ocupatie:
Jurnal: No Information
Statistics
Joined: 24-November 17
Status: (Offline)
Last Seen: Apr 28 2018, 06:36 AM
Local Time: May 25 2018, 09:48 AM
9 posts (0 per day)
( 2.21% of total forum posts )
Contact Information
AIM No Information
Yahoo No Information
GTalk No Information
MSN No Information
SKYPE No Information
Unread Message Message: Click here
Unread Message Email: Private
Signature
View Signature

Tatsurou Sakurada

Members

Topics
Posts
Comments
Friends
My Content
Jan 22 2018, 03:57 AM
Oh, deci nu avea să-i dea ce voia așa ușor, nu? Aproape că s-ar fi enervat dacă n-ar fi fost vorba de Ego – cu el, știa că trebuia să se aștepte să-i fie ceva mai greu. Dar când venea vorba de Ego, amuzamentul era tocmai în această căutare permanentă, în a-l face să i se supună. Ca un copil răzgâiat ce era, normal că nu era ușor.
Problema era că nu prea îi ardea de asemenea jocuri.

Problema și mai mare era că Ego voia să-l provoace.
”Minte-te singur în continuare că inventez, te rog!”
Ei, hai că acum se enerva de-a binelea. Își înfipse degetele în umărul lui, strângând cu toată puterea de care era capabil – articulațiile învinețite se opuneau dureros, însă găsi suficientă motivație pentru a ingora stimulul. Nu, nu îi ardea de jocurile lui Ego până la urmă. Trebuia să fie cum voia el. Trebuia să mențină controlul. Măcar asupra acestui aspect, din moment ce tot restul vieții îi scăpa printre degete, de parcă ar fi încercat să prindă fumul cu mâinile goale. ”N-am zis că inventezi nimic, scumpete,” hârșâi printre dinți, apropiindu-și fața de a lui. Ochii îi ardeau a nervi, privirea de-a dreptul maniacă. ”Măcar ai tupeul și amenință-mă pe față, dragule. Nu-mi arde să-mi împopoțonezi vorbele. Ți se pare că nu te cred? Te cred, du-te dracului! Te cred. Ești nebun de legat. Măcar acum vorbim de la egal la... hm, semi-egal.” Oftă, recunoscându-și propria slăbiciune și, în același timp, dându-i drumul umărului. ”N-am pretenția să mă ridic la nivelul tău.”

Nici departe nu era. Mintea continua să i se întoarcă la blestematul de Raven, ca un resort, mereu și mereu. Ra – ven, Ra – ven, un refren enervant și neîncetat, bătaia unei tobe – sau poate a propriei inimi. Ra – ven, Ra – ven, Ra – ven. Lua-l-ar dracuʼ să-l ia odată, pe el cu tot cu marea lui iubire, cu tot cu logodnic... Deși de asta avea să se ocupe personal. Ra – ven, Ra – ven. Măcar de-ar fi tăcut. Măcar de-ar fi putut să se concentreze pe altceva.

Afaceri, de pildă. Oferta pe care i-o făcea Ego, în ciuda nebuniei sale mai mult sau mai puțin aparente, era una greu de refuzat: șansa de a deține propria sa afacere. Poate că băiețașul nu știa exact în ce se băga – iar până când nu aveau să bată palma definitiv, Tatsurou nici nu avea de gând să îi explice. Așa-zisa onoare între hoți era un ideal, în cel mai bun caz – , însă vulpea bătrână își dădea exact seama de toate posibilitățile pe care le-ar fi avut dacă ar fi pus mâna pe Ego. Producție proprie? Procent din vânzări? Și totul să se facă cu minim de efort din partea lui? Aproape că părea prea frumos pentru a fi adevărat. Poate că el însuși era nebun că se gândea măcar să se aventureze în așa ceva, mai ales cu o asemenea persoană. În ciuda tuturor promisiunilor lui Ego, era firesc să aibă dubii. Chiar și dacă ar fi fost vorba de cineva cu toate mințile acasă, tot ar fi fost firesc să aibă dubii. Nu că fusese el unul care să ia prea tare în considerare riscurile vreodată – mersese mânat de instinct, și uite că instinctul încă nu-l părăsise.
Exceptându-l pe Ra – ven, Ra – ven. Garantase pentru plodul dracului. Și acum cine și-o lua în barbă? Oftă. Nu că avea să învețe ceva din toată povestea asta. Dădu din cap pentru a-și alunga gândul, precum un animal care vrea să alunge o muscă enervantă.

Și apoi, altceva îi distrase atenția, măcar minimal. Psihiatra? Se încruntă vag, iar imaginea Ronjei îi apăru involuntar în minte. Era destul de sigur că nu exista nicio legătură – nu putea exista, pentru numele lui Dumnezeu! – dar era ca și cum simpla mențiune a unui post îl readucea cu picioarele pe pământ. Ronja. La ea nu se mai gândise de o vreme. Nu era tocmai prielnic momentul pe care și-l alesese pentru a-i apărea în minte. Mă rog, era mai bine decât Raven...
Singurele persoane care îl iubiseră vreodată.

Futu-i.
”Hai, 425 să fie. Și cu condiția să te pun în legătură cu omul meu. Am nevoie de cineva de încredere care să se ocupe de distribuție. Nu știu cât de aștepți să faci dacă vinzi pe străzi, dar sper că îți dai seama că ar fi o nimica toată. Ar fi mai convenabil pentru toată lumea să vinzi en gros, măcar un procent din ceea ce produci. De acord?” Întinse mâna pentru a i-o strânge. Nu era ca și cum avea să îi ofere prea multe variante, oricum.

Din fericire, Ego părea dispus să coopereze.
”Sperie-mă.”
Hm. Termenul era ciudat – coopereze. Voia bătaie? Era o privire de om nebun, albastrul pupilelor vizibil în toată splendoarea lui, rânjetul dement... Apoi, de parcă voia să își semneze sentința, mai și vorbea. Auzi tu dragă, el nu ruga! El lua! Haida-de!

Auzi tu, cine pe cine trebuia să roage?
Se trezi aruncat înapoi pe canapea înainte de a-și putea manifesta furia în toată splendoarea ei, buzele asaltate, apoi gâtul. Un geamăt scurt îi scăpă printre dinții încleștați înainte de a-l putea opri – fir-ar al dracului, dar bine se mai pricepea...! Propriul puls îi vâjâia în urechi, iar mâinile îi găsiră marginea bluzei bărbatului. I-o trase peste cap fără milă, auzind sunetul caracteristic de material rupt, dar fără să-i acorde atenție.
”Să nu mă raportezi la el, bine? Nu-mi plac comparațiile.”

Un zâmbet periculos de fals îi apăru pe chip atunci când se aplecă pentru a-și ridica propria curea de jos. Gâfâia. Își trecu mâinile reci peste pieptul lui Ego, coborând spre pantaloni, desfăcându-i fermoarul, însă oprindu-se acolo pentru moment. Cu un efort aproape surprinzător de mic, îl dădu deoparte și veni el însuși deasupra lui. Întinse cureaua, de parcă ar fi vrut să o măsoare, studiind-o cu prea mare atenție, aproape ignorându-l pe bărbatul de sub el. ”Hai să stabilim ceva, drăguță...” Cu un gest brusc, îi înconjură gâtul cu cureaua de pielea, strângând până când pielea ca de alabastru începu să i se strângă. ”Să nu mai îndrăznești să pomenești ceva de el. Vreodată. Priceput?” Scrâșni din nou din dinți, înainte de a-l săruta apăsat, mușcându-i aproape cu dușmănie buza inferioară.

Era o eliberare de care nici măcar nu își dăduse seama că avea nevoie. Nici măcar nu era vorba de sex – cel puțin, nu principal – cât mai ales nevoia de a domina. De a controla. De a se ști în putere. Poate că asta spunea multe lucruri nu tocmai bune despre felul cum se vedea pe sine; undeva în subconștient, putea să realizeze toate astea. Dar nu îi păsa. Voia să controleze. Iar dacă un subiect atât de dornic de a fi controlat, speriat, complet la mila lui (sau lipsa de milă, în funcție de perspectivă), atunci cum putea să nu se dedea propriilor porniri animalice? Cum putea să refuze? Ar fi fost o crimă împotriva întregii logici umane. Împotriva sa.

Îi îndepărtă pantalonii fără prea mare efort, după care trase de curea pentru a-l ridica. ”Ba o să mă rogi, dragule. O să mă rogi.” Îl trase mai aproape, iar cu mâna liberă îi trasă coloana vertebrală. Degetele refuzau să i se încălzească, chiar și în contact cu pielea caldă a lui Ego – cu atât mai bine. Nu asta își dorise? La fel de lipsit de rezerve, își strecură mâna în boxerii lui și îl pătrunse cu două degete. Doar pentru un moment. ”O să te fac să mă rogi.”
Îi eliberă gâtul și, îndoind cureaua de piele, îl lovi cu putere peste spate.
Dec 24 2017, 02:03 AM
”Te iert, Tatsurou, să ții minte asta. Te iert...”

Împușcătura răsună mult prea tare între pereții albi – ajunși roșii, roșii, usturător de roșii – , însă nici măcar nu o auzi. Simți sângele îmbibându-i cămașa neagră, făcând-o să i se lipească de corp; simți câțiva stropi fierbinți pe față, însă senzația era doar una subliminală. Auzi pistolul cum se prăbușește pe gresie – înroșită și ea – fără a se putea clinti, fără a putea reacționa, fără a se putea mișca măcar. În fața lui, Nobu Mizuki parcă se prăbușea cu încetinitorul într-un arc de cerc la fel de perfect ca și el, zâmbetul tronând învingător pe chipul lui, până și în moarte, ca și când nici măcar nu ar fi remarcat gaura din cap. Ca și când nici măcar nu ar fi auzit cuvintele lui Tatsurou. Ca și când nici măcar nu îi era frică.

Frică.


Nobu Mizuki zăcea definitiv și absolut mort pe gresia rece, sângele lui scurgându-se în firișoare subțiri pe podea, mai mult și mai mult, strecurându-se în fisurile milimetrice și sub pantofii lui Tatsurou, pângărindu-l și mai tare cu curățenia sa perfectă și îngrozitoare. Instinctiv, se dădu un pas în spate, de parcă i-ar fi fost frică.

Frică!

Prima gură de aer fu deopotrivă dătătoare de viață și ucigătoare: nici măcar nu își dăduse seama că uitase să mai respire. Oxigenul îi invada plămânii, atât de mult, atât de mult, atât de repede, iar priveliștea îngrozitoare nu mai înceta să se desfășoare sub ochii săi, atât de mult, atât de roșu, Doamne, atât, ATÂT de roșu...! Țipătul îi muri înainte măcar de a se naște, lăsându-l cu gura deschisă, cu mâinile înfipte în păr, cu lacrimile făcând sângele să i se întindă oribil pe față – ca un film de groază mut. Inspir, expir. Inspir, expir. Inspir, expir, inspir, expir. Inspirexpirinspirexpirinspirinspirinspir—...

”Te iert.”

Inspirinspirinspirinspirinspir—...

”Te iert.”

„A—...”

Vocea îi era penibilă. Uscată, seacă, dureroasă – o singură silabă, și aceea strangulată, și era de-ajuns pentru a-și da seama.

Expir.

A-și da seama.

Ce făcuse?

Pistolul îi căzu din mână înainte măcar ca întrebarea să i se formeze complet în minte. Nici măcar nu își dăduse seama că încă îl mai ținea, dar sunetul mult prea puternic produs de impactul cu gresia nu putea proveni de altundeva. Ce făcuse? Îl privi cu o fascinație morbidă: ar fi vrut să-și ferească privirea și să fugă, să fugă o mie de ani și să nu se mai întoarcă, să fugă acolo unde nimeni nu l-ar fi putut găsi vreodată... Dar nu putea. Dintotdeauna fusese deopotrivă fascinat și înfricoșat de Moarte – cu M mare, fiindcă Moartea nu avea nevoie de umilință... Acum, poate mai mult ca niciodată. Se holba în ochii Ei, în irișii aceia goliți de lumină și trăire și viață și tot ce făcea pe cineva om. Pulsul îi vâjâia în urechi, neregulat, mult prea rapid, la fel ca și respirațiile sacadate, suspinele tăcute, amplificate de pereții pătați și ei de sânge.

Și erau toate ale lui.

Ale lui.

Se dădu un pas în spate. Apoi încă unul. Și încă unul, până se lovi cu spatele de perete, alunecând pe marginea acesta, prăbușindu-se în balta roșie ce se apropia tot mai mult de el.

Ce făcuse?!

Privind corpul ce zăcea în balta roșie, realizarea începea să îl cuprindă, în toată grandoarea ei teribilă. Cu cât se gândea mai mult, cu atât dimensiunea ei părea mai îngrozitoare, cu atât părea mai greu de cuprins înțelesul – dacă acesta exista, măcar. Părea un teatru al absurdului, o poveste fără noimă a vreunui idiot, în care el era actor principal.

Doamne, Doamne, ce făcuse?!

CE FĂCUSE?!

Nu se gândise niciodată la consecințe. Nu, de fapt, până și asta era o minciună – refuzase să se gândească. Ori de câte ori vocea rațiunii îi răsărise în minte, o ucisese și pe ea, spunându-și că nu avea cum să fie atât de greu. Mai ucisese și până acum, de ce ar fi fost de data asta diferit?... Da, ucisese. Nu avea rost să se ascundă sau să-și caute motivații – la urma urmei, nu o făcuse niciodată, iar acum părea cu atât mai îngrozitor. Chiar era. Da, ucisese. Nu era prima dată când ucidea...

Dar Doamne, era prima dată când sângele vărsat era nevinovat.

Ne – vi – no – vat.

Nevinovat!
Singura lui vină fusese că existase. Singura lui vină fusese că își dorise ceea ce își dorea și Tatsurou. Singura lui vină fusese că iubise ceea ce Tatsurou nu putuse să iubească – sau, dimpotrivă, poate că iubea prea mult. Era prea târziu pentru a-și mai da seama și oricum nu mai conta. Imaginea lui Nobu Mizuki împrăștiat lângă el o alunga pe cea a lui Raven. Poate că și ăsta era un mecanism de autoapărare: undeva adânc în subconștient știa că, departe de a-l face al lui, îl împingea și mai departe, îl făcea de neatins.

Și Nobu Mizuki păruse de neatins. Și uite-l acum...

Poate că ar fi trebuit să-l omoare și pe Raven.

Poate că așa ar fi fost al lui.

Ce gând straniu: al lui. Oare chiar s-ar fi putut? Ar fi vrut să-l aibă, să-l dețină, să-l țină numai pentru sine, închis într-o cutie unde nimeni altcineva nu l-ar fi putut măcar vedea, darmite să-l atingă. Să-l acapareze cu totul și să nu-i mai dea drumul vreodată. Moartea i-ar fi dat asta, oh, da... Dacă Moartea era definitivă, iar el voia să-l aibă pe Raven, definitiv, atunci răspunsul era simplu, nu? Un raționament cât se poate de logic.

Dar oare asta nu l-ar fi făcut mai aproape de blestematul de Nobu Mizuki? Moartea dublă, destinul îndrăgostiților, idealul ultim de demult, revărsat acum în valuri asupra lui, întocmai ca sângele ce se scurgea pe gresia imaculată – oricât de tare ar fi încercat să fugă din calea lui. Dacă îl omora, nu îl aducea mai aproape de Nobu Mizuki decât de sine?

... Nu, nu, sigur că nu – moartea lui Nobu Mizuki îi aparținea. Nu o voise niciodată – cel puțin, nu la fel cum îl voia pe Raven; dorința aceasta nu-l mistuise niciodată, nu-i bântuise coșmarurile, nu își trăsese viața din viața lui Tatsurou – și totuși îi aparținea. Îi aparținea în felul în care nicio altă viață nu îi aparținuse niciodată; ucisese înainte, da, da, dar niciodată ca acum.

Raven.

Nu.

Nu merita.

Fantoma unui zâmbet amar îi încolți pe buze. Sigur că nu merita. Nu merita să-l aibă. Nu merita să aibă pe nimeni, dacă tot era vorba. Nu merita.

Privirea îi căzu pe pistolul ce zăcea convenabil de aproape de mâna lui stângă, parcă invitându-l. De parcă ar fi văzut ceva indecent, își feri privirea – însă, inevitabil, aceasta îi fu atrasă din nou de metalul negru ce îi țipa în față.

Inspir, expir, și un urlet tăcut ce stătea să-i răbufnească din capul pieptului, însă nu putea.

De ce nu, până la urmă?

Simți metalul rece al pistolului pe buze, ca sărutul unui îndrăgostit. Tremurul mâinilor, vibrând prin metal. Degetul încleștându-i-se pe trăgaci – instinctiv, închise ochii și lăsă capul pe spate, de parcă i-ar fi fost frică: nu carecumva să rateze. Nu avea voie să rateze. Nu de data asta. Prea mult, prea mult, și de prea mult timp amânase momentul ăsta: simțea cum inima îi bate mai tare, mai-mai să-i spargă coșul pieptului, înțelegând, într-un final, că asta era. Erau ultimele bătăi. Și parcă se lupta cu atât mai tare să-l țină în viață, parcă se lupta cu mișcarea voluntară a brațelor și a mușchilor – bum bum bum bum, precum sunetul tobelor de război.

Își purtase războaiele. Poate mai mult decât ar fi trebuit. Acum era deja prea târziu pentru el: pierduse. Cineva îi spusese cândva că tot ce putea face cu viața sa era să o trăiască pe cât de bine putea. Păcat – nu știuse niciodată cum.

N-ar fi fost mai simplu să nu existe? Să nu se fi născut niciodată? Nimeni nu îl dorise vreodată, nu fusese niciodată binevenit nicăieri – alungat de colo-colo, condamnat să se târască dintr-un loc în altul, să-și lingă rănile și să poarte niște lupte pe care nu le dorise niciodată. Și pentru ce? Doar ca să distrugă și mai multe vieți? Să fie un blestem asupra și mai multor oameni? N-ar fi fost mai simplu să nu existe? Își dorea să nu se fi născut. Câtă bătaie de cap...!

Trase piedica pistolului. Probabil că nimeni nu ar fi remarcat că nu mai era – nici măcar nu l-ar fi plâns. Dacă ar fi avut atâta energie cât să scrie un bilet lacrimogen de adio, asta ar fi scris. Dacă nu putea să nu se fi născut, măcar spera să fie uitat. Nu merita să-și amintească cineva de el. Merita să i se piardă numele și orice urmă a existenței sale pe acest pământ. Parcă până și Moartea era scârbită de el.

Cine n-ar fi fost?

Imaginea lui Sayuri îi apăru în minte, mai clară decât orice, iar un zâmbet dureros îi arcui buzele. Nu o merita. Nu o meritase niciodată. Cum putea ceva atât de perfect să fi fost al lui? Cum putea să fi fost atât de egoist încât să lase ceva în urmă? Nu o merita, nu o meritase niciodată, nu fusese niciodată suficient de bun pentru ea. Poate măcar în moarte putea să o ajute în vreun fel, dacă în viață nu fusese în stare. Doar să-l uite, atâta își mai dorea. Să-l uite.

Să-l uite. Oh, oh, să-l uite...!

Înghiți în sec, fiind surprins cât de dificil era să facă până și asta. De parcă uitase de țeava pistolului care îi apăsa buzele. De parcă uitase de tremurul degetelor, care o făcea și pe aceasta să vibreze aproape imperceptibil, ca valurile de dinaintea unui tsunami. Înghiți în sec din nou, simțind fiorii pe șira spinării.

Să-l uite.

Un sunet animalic îi părăsi corzile vocale atunci când apăsă pe trăgaci.

*

„Oh... ești liber.”

Era?

Nu, nu era.

Încă simțea metalul rece al pistolului pe buze.

Atunci?!

Deschise ochii la timp pentru a vedea persoana – gen nedefinit – aplecată deasupra lui Nobu Mizuki. Și, ca un răspuns firesc, mâna cu pistolul se depărtă, alungând posibilitatea, cel puțin pentru moment. Se părea că nici măcar Moarte nu îl voia – egoistă și înfometată, pe el îl respingea... Desigur.

Desigur.

Nu avea cum să-și încheie socotelile cu viața cum voia el.

Nu merita.

Același zâmbet amar îi încolți pe chip înainte de a se ridica de pe gresia rece, simțind răceala chiar mai puternic acum. Îl privi pe Kaj – pe care îl recunoscu într-un final, mai degrabă visceral decât conștient – cu curiozitatea unui copil... Și cu rușinea unuia prins după o boacănă. Nici măcar nu avea puterea să se mai ferească, însă își coborî privirea și îndepărtă pistolul, lăsându-și brațul să cadă pe gresia rece. Simți lacrimile formându-se în colțul ochilor. Regret? Dezamăgire? Fericire? Tristețe? Un uragan de senzații i se stârnise în capul pieptului, făcându-i inima să bată mai cu putere, de parcă pieptul nu o mai putea cuprinde.

Nu merita.

„Cred că ar fi cel mai bine să ieși tu primul, cât de curând. Eu mai zăbovesc aici. Dacă n-ai vreo altă idee mai eficientă…?”

Îi fură necesare câteva secunde bune ca să își dea seama că bărbatul i se adresa lui. Vocea îi trimise fiori pe șira spinării – cumva, într-un cotlon întunecat al minții încețoșate, se așteptase să-l vadă pe Nobu vorbind. Nobu, cu gaura în cap. Nobu, căruia i se împrăștia creierul pe gresia înroșită. Nobu, pe care îl omorâse.

Îl omorâse.

Doamne, Doamne.

„Mhm.” Dădu tâmp din cap, dinții clănțănindu-i prosește în gură. „Doar—...”

”Nu, nu voi spune nimic. Până la urmă, nu știu cine cui îi face o mai mare favoare. Dar vom discuta, cât mai curând. Hmm… la incinerare ar fi cel mai discret. Gata, mergi.”

Incinerare.

Incinerare?

„N-ar trebui să fiu acolo.” Vocea îi era surprinzător de sigură, în timp ce privirea i se plimba pe silueta aplecată a bărbatului. Nu știa și nici nu îi păsa care era legătura reală dintre el și Nobu Mizuki – nu așa se comporta un subaltern față de șef, nu, nu, în niciun caz... Oricum, nu avea importanță. Trebuia să-și păstreze calmul. Avea nevoie de energie pentru mai târziu. „N-ar fi... N-ar fi corect. Față de...” Nu putu să-i rostească numele lui Raven. Ca o mantra ce avea să-l bântuie pentru totdeauna; se îndoia că avea să-i mai poată spune vreodată numele. „Față de nimeni. N-ar fi trebuit să fac asta.” Dar o făcuse. Nici măcar nu îi părea rău. „Mulțumesc. Rămân dator.”

Avea să-și blesteme propriile cuvinte, peste nu prea mult timp.

„O să plec.” De unde atâta calm? „Am nevoie de cincisprezece, douăzeci de minute ca să dispar fără suspiciuni. Dacă... Dacă ai putea să nu dai alarma în timpul ăsta, ar fi minunat.” O altă privire în direcția lui Nobu. Sângele începea să se închege în jurul rănii, iar mirosul greu, metalic devenea insuportabil. Înghiți în sec, suprimându-și reflexul de vomă, după care se ridică. Propriile picioare parcă nu îi aparțieau – parcă nu aparțineau nimănui, fiind umplute cu plumb. Un pas. Al doilea. Apoi încă unul, deschizând ușa și asigurându-se că nu era nimeni care să-l vadă. „La incinerare. Vorbim.”

De unde atâta calm?

Auzind ușa cum se încuie în urma lui, răspunsul parcă îi veni natural: trebuia să fie calm. Nu își permitea luxul să o ia razna. Trebuia să fie calm, trebuia să aibă cumpătarea necesară să pună totul în ordine înainte de toate.

Trebuia să o vadă pe Sayuri.

Trebuia să o vadă pe Sayuri. Nu putea să moară fără să își mai vadă fiica o dată. Nu voia să moară fără să o mai vadă, deși probabil i-ar fi fost mai ușor să o facă. Dacă o vedea, poate că nu ar fi avut puterea să facă ceea ce trebuia să facă. Ceea ce i se cerea, subliminal, să facă.

Atât.

Însă, atunci când ieși din baia aia nenorocită și căldura mulțimii îl cuprinse din nou, în față îi apăru poate ultima persoană pe care voia să o vadă – sau, hm, cu siguranță printre ultimele. Tsura, blestemata de țigancă, îl privea cu o disperare pe care putea să o ghicească doar fiindcă el însuși o emana prin toți porii. Inspiră adânc, apoi oftă, închise ochii și așteptă cu resemnare palma inevitabilă. peste față.

Care, însă, nu veni.

În locul ei, o întrebare.

Ce făcuse.

Ce făcuse?

CE FĂCUSE?!

Ochii i se ciocniră de ai femeii preț de o fracțiune de secundă, după care își feri privirea, de parcă s-ar fi ars. De parcă i-ar fi fost rușine de sine – ceea ce, la drept vorbind, îi era, doar că nu pentru motivele pentru care ar fi trebuit să-i fie. Sau alte motive care se subordonau vreunei logici. De parcă i-ar fi părut rău.

„N-nu...” Vorbele i se opreau în gât, în total contrast cu calmul de mai devreme. Măcar era recunoscător oricărui zeu care i-o scosese în față pe Tsura, nu pe... „Trebuie să plec. Trebuie să plec, nu mai pot să stau, nu mai... Trebuie să plec. Înțelegi?” Sigur că nu. Nu avea cum. Nici măcar el însuși nu înțelegea. „Am vrut doar să...” Să ce? Să se răzbune? Să fie bun? Să câștige? Să ce?! „N-are rost. E prea târziu. Trebuie să plec.” Vorbele îl ardeau în capul pieptului. Probabil ar fi cedat dacă ar mai fi stat fie și măcar o secundă în plus. De fapt, era o adevărată minune că nu cedase încă.

Trebuia să o vadă pe Sayuri. Da, asta. Asta îl mai ancora în realitate, asta îl oprea să nu înnebunească în acea secundă. Trebuia să o vadă pe Sayuri, iar apoi putea muri liniștit. Sau în fine, măcar putea muri.

Iar asta era tot ce conta.

Nu-și amintea când ajunsese în parcarea subterană. Nu-și dădea seama cât timp trecuse – ar fi putut fi o veșnicie sau o fracțiune de secundă; timpul curgea atât de inegal, de parcă moartealui Nobu Mizuki rupsese firele universului, iar ca urmare pânza începea să se destrame. Învârti cheia în contact, iar motorul începu să toarcă precum o pisică. Înghiți în sec.

Trebuia să o vadă pe Sayuri.

Atât.
Nov 25 2017, 08:22 AM
Personality
ENTJ – The Commander. Chaotic neutral.

Tatsurō este un lider înnăscut, și este dispus să facă orice pentru a-și atinge obiectivele. Poate să mintă, să fure, să ucidă, să manipuleze, să calce peste cadavre fără măcar să clipească; ba chiar o face cu zâmbetul pe buze și cu carisma sa naturală. Are darul de a intra ușor pe sub pielea oamenilor și este extrem de priceput în a-i juca pe degete după bunul său plac, urmând ca apoi să-i folosească pentru a-și îndeplini propriile scopuri; are o răbdare și o voință de fier, și consideră că orice se poate face, dacă investești suficient timp și resurse.

Este loial doar sieși și propriilor sale obiective. De fapt, singurul lucru sigur la el este schimbarea—nimeni nu poate să îi prevadă următoarea mișcare; până și el este uneori luat prin surprindere de acestea. Capacitatea de schimbare și adaptare a lui Tatsurō este uriașă, și cam în orice situație poate să cadă în picioare. Gândește strategic și plănuiește totul cu grijă, însă dacă apar obstacole neprevăzute nu este deranjat de acestea, ci le vede ca pe o nouă provocare peste care trebuie să treacă. Încrederea sa în sine și în puterile sale este atât de mare încât poate trece drept aroganță.
În același timp, natura sa de lider absolut, precum și faptul că se bazează pe un raționalim rece în tot ceea ce face, îl fac o persoană intolerantă, nemiloasă și distantă. Își ignoră propriile emoții în cea mai mare parte a timpului și nu face nici cel mai mic efort pentru a le înțelege pe ale celorlalți; poate ajunge să îi rănească chiar fără să vrea pe cei din jur. Acesta este și unul dintre motivele pentru care nu se implică în relații amoroase.

History
Familia din care provine a fost una disfuncțională—tatăl lui, Hisashi, a fost un alcoolic violent, care îi abuza frecvent pe Tatsurō și pe mama sa, Sayuri. Relația lui Tatsurō cu mama sa a fost una anormal de apropiată din această cauză. Bătăile și înjurăturile erau la ordinea zilei, și nu o dată s-a întâmplat să fie violat, fie de tată, fie de fratele lui mai mare. Nu-și amintește nimic legat de moartea tatălui; pur și simplu s-a trezit într-o zi la vreo săptămână după ceremonie, fără să știe ce sau cum se întâmplase. Știe doar că încă vreo lună după incident polițiștii s-au perindat unii după alții prin casa lor, mulți insistând să stea de vorbă cu el. Nu știe ce le-a spus. Bănuiește că a fost cumva implicat în moartea tatălui. I-ar plăcea să fie așa; copil fiind, îl urâse mai mult decât orice pe lume, și sentimentele nu s-au diminuat în timp.

Teruhiko, fratele lui, mai mare cu 12 ani, a rămas capul familiei după acest eveniment, însă viața nu s-a îmbunătățit cu nimic. În scurt timp, aceleași înjurături, aceleași bătăi, aceleași abuzuri aveau loc cu regularitate, însă la un nivel de cruzime parcă mai mare decât înainte, și pentru ochii și mintea unui copil maturizat mult prea devreme, impactul emoțional a fost cu atât mai mare. Cu trecerea timpului, a început să riposteze, să îi ia apărarea mamei, chiar să îl sfideze pe Teru, cu rezultate dezastruoase; cel mai rău a fost o fractură deschisă de femur, după ce a avut curaj să încerce să-l înjunghie pe Teru în somn. Nu înțelege cum a rezistat atâția ani fără să o ia razna sau fără să fugă de acasă (dacă nu ar fi fost mama sa, pe care voia să o protejeze cu orice preț, ar fi făcut-o de mult), însă cert este că au existat și lucruri pozitive în toată povestea asta—a învățat să se apere și să provoace durere, și-a dat seama de faptul că nimeni nu îl mai poate răni, și poate cel mai important, a început să fure drogurile fratelui său și să le vândă în școală. Afacerea s-a extins atât de mult atât de repede, încât în curând nu a mai fost suficient de fure la Teru, și a început să aibă contacte cu alți dealeri, și treptat, cu yakuza. Nimeni nu l-ar fi putut bănui vreodată—în ciuda vieții agitate din familie, în școală și în societate apărea în continuare ca un elev-model, inteligent, politicos, carismatic, dar fără ceva ieșit din comun.

A avut oarecare reticențe dacă să facă o facultate, deoarece Kobe, orașul natal, nu îi oferea posibilitățile pe care și le-ar fi dorit, și ar fi preferat să nu își lase mama singură cu Teru. Însă în cele din urmă, a fost convins, așa că a început să studieze dreptul la Universitatea Kyoto. Inevitabil, afacerile cu droguri i s-au extins în Miyako, și în curând a început să se implice tot mai mult în lumea interlopă, unde a fost apreciat pentru discreție, obediență, carismă și talentul înnăscut de a manipula oamenii. Însă s-a dovedit că temerile lui fuseseră întemeiate: la câteva luni după ce s-a mutat în Kyoto, a aflat că avusese loc o altercație între fratele lui mai mare și mama sa. Ea nu supraviețuise. A fost prima, și poate singura dată în viață când chiar și-a pierdut cumpătul. S-a întors în Kobe. L-a ucis pe Teru. Până să-și dea seama ce se întâmpla, acesta zăcea mort, cu o gaură lăsată de glonț între ochi, iar el ținea în mână un pistol de 9 milimetri, cămașa albă îi era murdară de sânge, iar sunetul împușcăturii îi răsuna în urechi.

Nemaiavând nimic care să îl lege de Japonia, începând cu anul următor a plecat în Germania, la Universitatea Köln, unde și-a finalizat studiile. Însă nici aici nu a putut sta departe de ilegalități. Întâi a fost traficul de droguri. Apoi de arme. Apoi de persoane. Unul dintre partenerii de afaceri i-a oferit post de „consilier juridic” la o firmă imobiliară—în realitate, era o afacere ce ascundea spălarea de bani. A acceptat, și a descoperit că se pricepe de minune, reușind să transforme milioane în bani curați peste noapte.

S-a întâmplat apoi ce nici măcar el cu logica sa calculată nu ar fi putut să prevadă: s-a căsătorit. A lăsat o fată oarecare gravidă, și în timp ce logica îi spunea să nu facă asta, conștiința și inima l-au împins să o facă. Din păcate (sau din fericire), nu a rezistat mai mult de câteva săptămâni—nu avea nimic în comun cu fata, și în plus, aceasta suferea de schizofrenie, ceea ce era mult prea mult pentru el. S-au despărțit formal după câteva luni, iar divorțul s-a încheiat în mai puțin de un an, însă nu i-a părut niciodată rău că a trebuit să treacă prin toate astea: avea un copil. O fiică. Poate pentru alții asta ar fi constituit un motiv de îngrijorare sau de supărare, poate că alții ar fi fugit mâncând pământul, dar nu era cazul lui. Nicidecum. Avea o fiică și era perfectă din toate punctele de vedere (era dincolo de puterile lui de înțelegere cum reușise o persoană ca el să creeze ceva atât de perfect) și o iubea mai mult decât credea că e uman posibil. Era de departe mai fericit decât fusese vreodată, decât credea că ar fi putut fi vreodată.

După pronunțarea divorțului, a hotărât să își pună toate afacerile în ordine și să se întoarcă în Japonia, poate chiar să își găsească o profesie respectabilă. De întors a reușit să se întoarcă. De găsit o meserie respectabilă a reușit să găsească, în cadrul unei companii locale de energie, cu sediul în Tokyo. Dar să își schimbe năravul... În câțiva ani a ajuns să conducă respectiva companie, care a avut parte de o evoluție spectaculoasă sub conducerea sa. Într-un timp extrem de scurt, deținea monopol energetic asupra insulei Honshu. Apoi asupra arhipelagului japonez. Treptat, s-a extins către țările vecine, China, Coreea de Sud și Taiwan, și apoi, cu o viteză surprinzătoare, a acaparat aproape toată Asia. Ceea ce ar fi trebuit să fie o simplă firmă care să-i faciliteze spălarea de bani devenise—și rămâne în continuare—o superputere. Aproape că se făcuse om cinstit. Aproape.

A început să fie interesat de host club din simplă plictiseală, însă a devenit intrigat de posibilitățile pe care le oferea. Nici nu-și amintește exact cum a ajuns acolo prima dată, înainte de a fi închis; parcă fusese ceva legat de afaceri? N-ar putea spune, are tendința de a uita detaliile care nu îl interesează. Își amintește că l-a cunoscut pe Raven, și dând dintr-una într-alta, a ajuns să îi vândă cocaină. Să îi vândă, să îi dea, să încerce să îl șantajeze, să-l facă să îi aparțină... Tot aia. Puștiul era cu siguranță interesant și i-ar fi plăcut (și încă i-ar plăcea) să îl aibă în preajmă.
Last Visitors


May 18 2018, 02:26 PM




Apr 3 2018, 07:26 AM




Feb 27 2018, 07:12 AM



Comments
No comments posted.
Add Comment

Latest Shouts In The Shoutbox -- View The Shoutbox · Rules Collapse  



skinned by missy at caution and shine.
cfs by black. toggle cbox & code box script by nicole.