Add Reply
New Topic
New Poll

 Livin la vida loca, 12 iunie, Misshitsu
Tatsurou Sakurada
 Posted: Dec 24 2017, 02:03 AM
Quote







Tatsurou Sakurada


Rep: none


9 posturi




N/A ani


N/A


Members



jurnal


0 puncte








Tatsurou Sakurada


Reputatie:




”Te iert, Tatsurou, să ții minte asta. Te iert...”

Împușcătura răsună mult prea tare între pereții albi – ajunși roșii, roșii, usturător de roșii – , însă nici măcar nu o auzi. Simți sângele îmbibându-i cămașa neagră, făcând-o să i se lipească de corp; simți câțiva stropi fierbinți pe față, însă senzația era doar una subliminală. Auzi pistolul cum se prăbușește pe gresie – înroșită și ea – fără a se putea clinti, fără a putea reacționa, fără a se putea mișca măcar. În fața lui, Nobu Mizuki parcă se prăbușea cu încetinitorul într-un arc de cerc la fel de perfect ca și el, zâmbetul tronând învingător pe chipul lui, până și în moarte, ca și când nici măcar nu ar fi remarcat gaura din cap. Ca și când nici măcar nu ar fi auzit cuvintele lui Tatsurou. Ca și când nici măcar nu îi era frică.

Frică.


Nobu Mizuki zăcea definitiv și absolut mort pe gresia rece, sângele lui scurgându-se în firișoare subțiri pe podea, mai mult și mai mult, strecurându-se în fisurile milimetrice și sub pantofii lui Tatsurou, pângărindu-l și mai tare cu curățenia sa perfectă și îngrozitoare. Instinctiv, se dădu un pas în spate, de parcă i-ar fi fost frică.

Frică!

Prima gură de aer fu deopotrivă dătătoare de viață și ucigătoare: nici măcar nu își dăduse seama că uitase să mai respire. Oxigenul îi invada plămânii, atât de mult, atât de mult, atât de repede, iar priveliștea îngrozitoare nu mai înceta să se desfășoare sub ochii săi, atât de mult, atât de roșu, Doamne, atât, ATÂT de roșu...! Țipătul îi muri înainte măcar de a se naște, lăsându-l cu gura deschisă, cu mâinile înfipte în păr, cu lacrimile făcând sângele să i se întindă oribil pe față – ca un film de groază mut. Inspir, expir. Inspir, expir. Inspir, expir, inspir, expir. Inspirexpirinspirexpirinspirinspirinspir—...

”Te iert.”

Inspirinspirinspirinspirinspir—...

”Te iert.”

„A—...”

Vocea îi era penibilă. Uscată, seacă, dureroasă – o singură silabă, și aceea strangulată, și era de-ajuns pentru a-și da seama.

Expir.

A-și da seama.

Ce făcuse?

Pistolul îi căzu din mână înainte măcar ca întrebarea să i se formeze complet în minte. Nici măcar nu își dăduse seama că încă îl mai ținea, dar sunetul mult prea puternic produs de impactul cu gresia nu putea proveni de altundeva. Ce făcuse? Îl privi cu o fascinație morbidă: ar fi vrut să-și ferească privirea și să fugă, să fugă o mie de ani și să nu se mai întoarcă, să fugă acolo unde nimeni nu l-ar fi putut găsi vreodată... Dar nu putea. Dintotdeauna fusese deopotrivă fascinat și înfricoșat de Moarte – cu M mare, fiindcă Moartea nu avea nevoie de umilință... Acum, poate mai mult ca niciodată. Se holba în ochii Ei, în irișii aceia goliți de lumină și trăire și viață și tot ce făcea pe cineva om. Pulsul îi vâjâia în urechi, neregulat, mult prea rapid, la fel ca și respirațiile sacadate, suspinele tăcute, amplificate de pereții pătați și ei de sânge.

Și erau toate ale lui.

Ale lui.

Se dădu un pas în spate. Apoi încă unul. Și încă unul, până se lovi cu spatele de perete, alunecând pe marginea acesta, prăbușindu-se în balta roșie ce se apropia tot mai mult de el.

Ce făcuse?!

Privind corpul ce zăcea în balta roșie, realizarea începea să îl cuprindă, în toată grandoarea ei teribilă. Cu cât se gândea mai mult, cu atât dimensiunea ei părea mai îngrozitoare, cu atât părea mai greu de cuprins înțelesul – dacă acesta exista, măcar. Părea un teatru al absurdului, o poveste fără noimă a vreunui idiot, în care el era actor principal.

Doamne, Doamne, ce făcuse?!

CE FĂCUSE?!

Nu se gândise niciodată la consecințe. Nu, de fapt, până și asta era o minciună – refuzase să se gândească. Ori de câte ori vocea rațiunii îi răsărise în minte, o ucisese și pe ea, spunându-și că nu avea cum să fie atât de greu. Mai ucisese și până acum, de ce ar fi fost de data asta diferit?... Da, ucisese. Nu avea rost să se ascundă sau să-și caute motivații – la urma urmei, nu o făcuse niciodată, iar acum părea cu atât mai îngrozitor. Chiar era. Da, ucisese. Nu era prima dată când ucidea...

Dar Doamne, era prima dată când sângele vărsat era nevinovat.

Ne – vi – no – vat.

Nevinovat!
Singura lui vină fusese că existase. Singura lui vină fusese că își dorise ceea ce își dorea și Tatsurou. Singura lui vină fusese că iubise ceea ce Tatsurou nu putuse să iubească – sau, dimpotrivă, poate că iubea prea mult. Era prea târziu pentru a-și mai da seama și oricum nu mai conta. Imaginea lui Nobu Mizuki împrăștiat lângă el o alunga pe cea a lui Raven. Poate că și ăsta era un mecanism de autoapărare: undeva adânc în subconștient știa că, departe de a-l face al lui, îl împingea și mai departe, îl făcea de neatins.

Și Nobu Mizuki păruse de neatins. Și uite-l acum...

Poate că ar fi trebuit să-l omoare și pe Raven.

Poate că așa ar fi fost al lui.

Ce gând straniu: al lui. Oare chiar s-ar fi putut? Ar fi vrut să-l aibă, să-l dețină, să-l țină numai pentru sine, închis într-o cutie unde nimeni altcineva nu l-ar fi putut măcar vedea, darmite să-l atingă. Să-l acapareze cu totul și să nu-i mai dea drumul vreodată. Moartea i-ar fi dat asta, oh, da... Dacă Moartea era definitivă, iar el voia să-l aibă pe Raven, definitiv, atunci răspunsul era simplu, nu? Un raționament cât se poate de logic.

Dar oare asta nu l-ar fi făcut mai aproape de blestematul de Nobu Mizuki? Moartea dublă, destinul îndrăgostiților, idealul ultim de demult, revărsat acum în valuri asupra lui, întocmai ca sângele ce se scurgea pe gresia imaculată – oricât de tare ar fi încercat să fugă din calea lui. Dacă îl omora, nu îl aducea mai aproape de Nobu Mizuki decât de sine?

... Nu, nu, sigur că nu – moartea lui Nobu Mizuki îi aparținea. Nu o voise niciodată – cel puțin, nu la fel cum îl voia pe Raven; dorința aceasta nu-l mistuise niciodată, nu-i bântuise coșmarurile, nu își trăsese viața din viața lui Tatsurou – și totuși îi aparținea. Îi aparținea în felul în care nicio altă viață nu îi aparținuse niciodată; ucisese înainte, da, da, dar niciodată ca acum.

Raven.

Nu.

Nu merita.

Fantoma unui zâmbet amar îi încolți pe buze. Sigur că nu merita. Nu merita să-l aibă. Nu merita să aibă pe nimeni, dacă tot era vorba. Nu merita.

Privirea îi căzu pe pistolul ce zăcea convenabil de aproape de mâna lui stângă, parcă invitându-l. De parcă ar fi văzut ceva indecent, își feri privirea – însă, inevitabil, aceasta îi fu atrasă din nou de metalul negru ce îi țipa în față.

Inspir, expir, și un urlet tăcut ce stătea să-i răbufnească din capul pieptului, însă nu putea.

De ce nu, până la urmă?

Simți metalul rece al pistolului pe buze, ca sărutul unui îndrăgostit. Tremurul mâinilor, vibrând prin metal. Degetul încleștându-i-se pe trăgaci – instinctiv, închise ochii și lăsă capul pe spate, de parcă i-ar fi fost frică: nu carecumva să rateze. Nu avea voie să rateze. Nu de data asta. Prea mult, prea mult, și de prea mult timp amânase momentul ăsta: simțea cum inima îi bate mai tare, mai-mai să-i spargă coșul pieptului, înțelegând, într-un final, că asta era. Erau ultimele bătăi. Și parcă se lupta cu atât mai tare să-l țină în viață, parcă se lupta cu mișcarea voluntară a brațelor și a mușchilor – bum bum bum bum, precum sunetul tobelor de război.

Își purtase războaiele. Poate mai mult decât ar fi trebuit. Acum era deja prea târziu pentru el: pierduse. Cineva îi spusese cândva că tot ce putea face cu viața sa era să o trăiască pe cât de bine putea. Păcat – nu știuse niciodată cum.

N-ar fi fost mai simplu să nu existe? Să nu se fi născut niciodată? Nimeni nu îl dorise vreodată, nu fusese niciodată binevenit nicăieri – alungat de colo-colo, condamnat să se târască dintr-un loc în altul, să-și lingă rănile și să poarte niște lupte pe care nu le dorise niciodată. Și pentru ce? Doar ca să distrugă și mai multe vieți? Să fie un blestem asupra și mai multor oameni? N-ar fi fost mai simplu să nu existe? Își dorea să nu se fi născut. Câtă bătaie de cap...!

Trase piedica pistolului. Probabil că nimeni nu ar fi remarcat că nu mai era – nici măcar nu l-ar fi plâns. Dacă ar fi avut atâta energie cât să scrie un bilet lacrimogen de adio, asta ar fi scris. Dacă nu putea să nu se fi născut, măcar spera să fie uitat. Nu merita să-și amintească cineva de el. Merita să i se piardă numele și orice urmă a existenței sale pe acest pământ. Parcă până și Moartea era scârbită de el.

Cine n-ar fi fost?

Imaginea lui Sayuri îi apăru în minte, mai clară decât orice, iar un zâmbet dureros îi arcui buzele. Nu o merita. Nu o meritase niciodată. Cum putea ceva atât de perfect să fi fost al lui? Cum putea să fi fost atât de egoist încât să lase ceva în urmă? Nu o merita, nu o meritase niciodată, nu fusese niciodată suficient de bun pentru ea. Poate măcar în moarte putea să o ajute în vreun fel, dacă în viață nu fusese în stare. Doar să-l uite, atâta își mai dorea. Să-l uite.

Să-l uite. Oh, oh, să-l uite...!

Înghiți în sec, fiind surprins cât de dificil era să facă până și asta. De parcă uitase de țeava pistolului care îi apăsa buzele. De parcă uitase de tremurul degetelor, care o făcea și pe aceasta să vibreze aproape imperceptibil, ca valurile de dinaintea unui tsunami. Înghiți în sec din nou, simțind fiorii pe șira spinării.

Să-l uite.

Un sunet animalic îi părăsi corzile vocale atunci când apăsă pe trăgaci.

*

„Oh... ești liber.”

Era?

Nu, nu era.

Încă simțea metalul rece al pistolului pe buze.

Atunci?!

Deschise ochii la timp pentru a vedea persoana – gen nedefinit – aplecată deasupra lui Nobu Mizuki. Și, ca un răspuns firesc, mâna cu pistolul se depărtă, alungând posibilitatea, cel puțin pentru moment. Se părea că nici măcar Moarte nu îl voia – egoistă și înfometată, pe el îl respingea... Desigur.

Desigur.

Nu avea cum să-și încheie socotelile cu viața cum voia el.

Nu merita.

Același zâmbet amar îi încolți pe chip înainte de a se ridica de pe gresia rece, simțind răceala chiar mai puternic acum. Îl privi pe Kaj – pe care îl recunoscu într-un final, mai degrabă visceral decât conștient – cu curiozitatea unui copil... Și cu rușinea unuia prins după o boacănă. Nici măcar nu avea puterea să se mai ferească, însă își coborî privirea și îndepărtă pistolul, lăsându-și brațul să cadă pe gresia rece. Simți lacrimile formându-se în colțul ochilor. Regret? Dezamăgire? Fericire? Tristețe? Un uragan de senzații i se stârnise în capul pieptului, făcându-i inima să bată mai cu putere, de parcă pieptul nu o mai putea cuprinde.

Nu merita.

„Cred că ar fi cel mai bine să ieși tu primul, cât de curând. Eu mai zăbovesc aici. Dacă n-ai vreo altă idee mai eficientă…?”

Îi fură necesare câteva secunde bune ca să își dea seama că bărbatul i se adresa lui. Vocea îi trimise fiori pe șira spinării – cumva, într-un cotlon întunecat al minții încețoșate, se așteptase să-l vadă pe Nobu vorbind. Nobu, cu gaura în cap. Nobu, căruia i se împrăștia creierul pe gresia înroșită. Nobu, pe care îl omorâse.

Îl omorâse.

Doamne, Doamne.

„Mhm.” Dădu tâmp din cap, dinții clănțănindu-i prosește în gură. „Doar—...”

”Nu, nu voi spune nimic. Până la urmă, nu știu cine cui îi face o mai mare favoare. Dar vom discuta, cât mai curând. Hmm… la incinerare ar fi cel mai discret. Gata, mergi.”

Incinerare.

Incinerare?

„N-ar trebui să fiu acolo.” Vocea îi era surprinzător de sigură, în timp ce privirea i se plimba pe silueta aplecată a bărbatului. Nu știa și nici nu îi păsa care era legătura reală dintre el și Nobu Mizuki – nu așa se comporta un subaltern față de șef, nu, nu, în niciun caz... Oricum, nu avea importanță. Trebuia să-și păstreze calmul. Avea nevoie de energie pentru mai târziu. „N-ar fi... N-ar fi corect. Față de...” Nu putu să-i rostească numele lui Raven. Ca o mantra ce avea să-l bântuie pentru totdeauna; se îndoia că avea să-i mai poată spune vreodată numele. „Față de nimeni. N-ar fi trebuit să fac asta.” Dar o făcuse. Nici măcar nu îi părea rău. „Mulțumesc. Rămân dator.”

Avea să-și blesteme propriile cuvinte, peste nu prea mult timp.

„O să plec.” De unde atâta calm? „Am nevoie de cincisprezece, douăzeci de minute ca să dispar fără suspiciuni. Dacă... Dacă ai putea să nu dai alarma în timpul ăsta, ar fi minunat.” O altă privire în direcția lui Nobu. Sângele începea să se închege în jurul rănii, iar mirosul greu, metalic devenea insuportabil. Înghiți în sec, suprimându-și reflexul de vomă, după care se ridică. Propriile picioare parcă nu îi aparțieau – parcă nu aparțineau nimănui, fiind umplute cu plumb. Un pas. Al doilea. Apoi încă unul, deschizând ușa și asigurându-se că nu era nimeni care să-l vadă. „La incinerare. Vorbim.”

De unde atâta calm?

Auzind ușa cum se încuie în urma lui, răspunsul parcă îi veni natural: trebuia să fie calm. Nu își permitea luxul să o ia razna. Trebuia să fie calm, trebuia să aibă cumpătarea necesară să pună totul în ordine înainte de toate.

Trebuia să o vadă pe Sayuri.

Trebuia să o vadă pe Sayuri. Nu putea să moară fără să își mai vadă fiica o dată. Nu voia să moară fără să o mai vadă, deși probabil i-ar fi fost mai ușor să o facă. Dacă o vedea, poate că nu ar fi avut puterea să facă ceea ce trebuia să facă. Ceea ce i se cerea, subliminal, să facă.

Atât.

Însă, atunci când ieși din baia aia nenorocită și căldura mulțimii îl cuprinse din nou, în față îi apăru poate ultima persoană pe care voia să o vadă – sau, hm, cu siguranță printre ultimele. Tsura, blestemata de țigancă, îl privea cu o disperare pe care putea să o ghicească doar fiindcă el însuși o emana prin toți porii. Inspiră adânc, apoi oftă, închise ochii și așteptă cu resemnare palma inevitabilă. peste față.

Care, însă, nu veni.

În locul ei, o întrebare.

Ce făcuse.

Ce făcuse?

CE FĂCUSE?!

Ochii i se ciocniră de ai femeii preț de o fracțiune de secundă, după care își feri privirea, de parcă s-ar fi ars. De parcă i-ar fi fost rușine de sine – ceea ce, la drept vorbind, îi era, doar că nu pentru motivele pentru care ar fi trebuit să-i fie. Sau alte motive care se subordonau vreunei logici. De parcă i-ar fi părut rău.

„N-nu...” Vorbele i se opreau în gât, în total contrast cu calmul de mai devreme. Măcar era recunoscător oricărui zeu care i-o scosese în față pe Tsura, nu pe... „Trebuie să plec. Trebuie să plec, nu mai pot să stau, nu mai... Trebuie să plec. Înțelegi?” Sigur că nu. Nu avea cum. Nici măcar el însuși nu înțelegea. „Am vrut doar să...” Să ce? Să se răzbune? Să fie bun? Să câștige? Să ce?! „N-are rost. E prea târziu. Trebuie să plec.” Vorbele îl ardeau în capul pieptului. Probabil ar fi cedat dacă ar mai fi stat fie și măcar o secundă în plus. De fapt, era o adevărată minune că nu cedase încă.

Trebuia să o vadă pe Sayuri. Da, asta. Asta îl mai ancora în realitate, asta îl oprea să nu înnebunească în acea secundă. Trebuia să o vadă pe Sayuri, iar apoi putea muri liniștit. Sau în fine, măcar putea muri.

Iar asta era tot ce conta.

Nu-și amintea când ajunsese în parcarea subterană. Nu-și dădea seama cât timp trecuse – ar fi putut fi o veșnicie sau o fracțiune de secundă; timpul curgea atât de inegal, de parcă moartealui Nobu Mizuki rupsese firele universului, iar ca urmare pânza începea să se destrame. Învârti cheia în contact, iar motorul începu să toarcă precum o pisică. Înghiți în sec.

Trebuia să o vadă pe Sayuri.

Atât.
PM
^
Raven Obsolete
 Posted: Dec 24 2017, 05:03 AM
Quote







Raven Obsolete


Rep: none


6 posturi




N/A ani


N/A


Members



jurnal


0 puncte








Raven Obsolete


Reputatie:




”Ce ai făcut?”
Îi era impregnat pe întreg chipul, întrebarea se dovedise futilă. Privi stresată în jur, ca și cum ar fi crezut că toată lumea putea să vadă chiar prin el, să-i citească gândurile. Acesta ce era, vreun instinct de protecție?
Da, dar nu adresat lui. Nu așteptă confirmarea, continuând să-l privească în vreme ce-și scoase telefonul „oficial”. Îl încadra bine cu întreaga ei palmă, lărgindu-i suprafața doar ca să protejeze micuțul obiect tainic înăuntrul ei.
”Adu o mașină în 3 minute în parcare, în dreptul pilonului doi. Ai plecat?!” încheie pe un ton exasperat. Încercă să-i surprindă privirea lui Sakurada, dar realiză că gestul nu avea nicio însemnătate.

Ar fi putut să-l înconjoare cu toate forțele de care dispunea.
Ar fi putut ea însăși să-l pironească, forța lui părea ușor de învins în acele momente, iar modul în care s-ar fi strâns mulțimea în jurul lor i-ar fi făcut escapada oricum imposibilă.
I-ar fi putut distruge viața, frângând-o ca pe un pui de găină, cu sunet cald de sânge gâlgâit. Ar fi putut, da, toate astea erau o posibilitate. Dar faptul că îl înțelegea anulă pur și simplu oricare altă variantă. Sprâncenele i se descleștară din furia mimată și ochii i se umeziră a milă.
”Du-te. Raven, trebuie să…”
Prinse brațul unui gardian ce trecea pe lângă ei. Se întoarse cu spatele ca să-i vorbească, deși Sakurada sigur putea să surprindă chiar și așa urgența din glasul său:
”Găsește-l pe Raven și scoate-l în parcare. Acum, orice-ar fi.
Îl depistase ea însăși între timp, încercând să apuce o altă rută spre el.
___


Ar fi trebuit să știe mai bine că acea claritate cu care putu să-și perceapă ultimul gând de dinainte de furtună, acea claritate era grăitoare. Și gândul fusese de o superficialitate rară chiar și pentru el: nu-i plăcea nuanța mobilei de pe terasă. Era de un bej prea deschis pentru ceva aflat afară, pentru ceva expus. Se încruntase chiar, încercând să caute firul de praf, pata de vin, zațul de cafea, supa-cremă, toate invizibile, majoritatea inexistente. Realiză că făcea toate astea în mijlocul conversației cu persoana deja responsabilă pentru toate aceste aspecte,ceea ce îl determină să încropească o grimasă, supremă în falsitatea sa.
Nu auzi corpul lui Kaj prăbușindu-se în leșin ca un morman de cârpe ude, însă ecoul țipetelor femeilor din jur răzbătu până la el. Se întoarse doar cu jumătate de trup, încruntătura neștearsă de pe chip și gândul persistent în cercetarea motivului pentru care o astfel de culoare proastă putuse fi aleasă pentru mobila din terasă. Încercase chiar să repereze în minte exact figurile staff-ului de la club, pe câți îi știa, astfel încât să-și dea seama cine ar fi putut fi responsabil.

Recunoscu, ca prin vis, urlat în sacade, cuvântul japonez pentru „ușă”. Nu fu în stare să-l reproducă mintal, acesta traducându-se direct în variantele corespondente în engleză și germană. Asta nu i se mai întâmplase de cel puțin un an și jumătate, de când își simțise mintea complet adaptată la noua limbă, fiind momentul deplinei fluențe.
Parcursul său fusese, parcă, anulat peste noapte. Asta menținu încruntarea, sprâncenele fiindu-i pironite cu ace în loc. Atunci, urmă un alt val de țipete, cunoscând o notă distinctă, gravă, disperată. Sau poate era faptul că era complet lipsit de sens să apară, din moment ce evenimentul presupus șocant își primise reacția cu minute în urmă.
”Etwas passiert.”, gândi în limba natală, fără nicio repulsie străbătându-l. Nu avea vreme pentru așa ceva.
Nu știa că nu mai avea vreme pentru nimic.
Făcu un pas înspre interiorul restaurantului, de celelalte nemaifiindu-i necesară voința, din moment ce se trezi împins de turmă, care-încotro. Un braț încercă să-l smulgă din parcursul firesc, aproape ca un pelerinaj straniu, spre baie. Strânsoarea nu fu suficient de puternică să-l țintuiască.

La a doua tentativă, însă, gardianul încercă și verbal. ”Domnule Obsolete… a cerut… șefa, adică…”
Șefa? Adică și aici era șefă? Știa bine că vorbea de Tsura chiar fără să-i audă numele și aproape zâmbi involuntar. Firește. Putea să se impună oriunde.
Mintea aproape îi călători acolo, către întrebările fără răspuns legate de rostul femeii în viața lui, când cineva țâșni, din mulțimea strânsă în dreptul băii, ca să vomite.
”Orice ar fi, trebuie să aștepte.” Ea nu vedea ce era aici? Era aproape imposibil să nu, întreg restaurantul se strânsese într-un unic punct și înaintarea îi era din ce în ce mai dificilă, mergând umăr la umăr cu gardianul care se tot străduia să-l facă măcar să ocolească, dacă nu chiar să facă stânga-mprejur. Deși ultima variantă ar fi fost improbabilă, la cum îl înghiontea mulțimea din urmă, grăbindu-se către spectacolul neplanificat.
Un alt murmur începuse să călătorească din gură în gură, ca o pregătire pentru ce aveau să vadă. O altă persoană leșină prin apropiere, Raven putu să distingă vibrația parchetului sub greutatea sa. Era ciudat cât de distinctă îi fu percepția, din moment ce atâtea alte trupuri mărșăluiau spre baie în tandem cu el, ca soldații pe front. Stâng-drept, stâng-drept. Murmurul încetă să mai fie o mare de voci, pierzându-și forma pradă fiecărei coarde, și sosi la el.

În diverse versiuni.
Mort, moarte, mort, a murit, mort. Inițial se întrebă de ce propozițiile lor nu aveau un subiect.
Apoi, realiză că mintea lui era cea care eliminase subiectul, în mod voit. Dar negarea nu mai fu posibilă când se apropie atât de tare că le respira aerul, le simțea expirațiile pe obrazul tot mai transpirat.
Nobu Mizuki, mort, mort, a murit, Nobu Mizuki a murit, moarte, mort.
Două culoare se cernură atunci în mulțime. Al său, când își pierduse răbdarea și își ceruse dreptul, sacade de „faceți-mi loc” părăsindu-i pieptul cu frecvența respirațiilor. Al Tsurei, încercând să-i taie calea.
Dar ajunse în urma lui, prea târziu. O simți prinzându-l de braț, fără opoziție, știind că deja înregistrase tabloul dinaintea lui. Însă ferm, spasmodic, își lăsa degetele să-l strângă când și când. Se agăță de acea senzație repetitivă, de bogăția ei de sens de una singură și de lipsa ei de însemnătate în raport cu ce îi vedeau ochii.

Câțiva ultimi picuri de creier, os și sânge își croiau drum pe faianța albă, pe dâre deja formate de înaintașii lor. Costumul lui Nobu era negru, se asortase cu al său, și totuși, putu să vadă urmele lăsate de acei picuri cu deosebită acuitate.
Formau aceeași nuanță ca a ochilor lui acum, injectați și pătrunși de neonul din tavan, și de nimic altceva niciodată, pe vecie, niciodată.
Strânse încheietura Tsurei, pur și simplu, fără să o îndepărteze de pe sine, fără s-o lipească mai bine de sine. Strânse tot mai tare, pielea lor albită identificându-se, pierzându-și granițele dintre trupuri. Clipi, uscăciunea dureroasă pe care o resimți spunându-i că nu mai făcuse asta de mult. ”Te rog, hai să mergem. Trebuie.” Pentru prima dată de când o cunoștea, îi tremura vocea. Inspiră în scurte secuse, temător să nu surprindă mirosul cărnii lui Nobu în aerul plin de transpirații reci, mirosul de mortăciune.

Numai faptul că pășise în afara trupului său, privind totul din exterior, numai asta îi dădu puterea să confirme. ”Trebuie.”
Tsura își găsi forța să-l târască de acolo, încet, agonizant de încet. Ochii săi percepeau trupurile din jur contopindu-se în linii diforme, continue, din moment ce erau învățați cu distanța și lumina puternică din baie, întocmai ca o scenă improvizată. N-ar fi putut spune cine anume era împrejurul său, deși îi cunoștea aproape pe fiecare, parcă dintr-o altă viață.
În schimb, el nu conta pentru ei, din moment ce golul pe care îl lăsă în urmă se plombă cu spectatori de o curiozitate morbidă. Parcă dacă ar mai fi așteptat, s-ar fi putut schimba ceva.
Nu se mai schimba nimic, nimic.
Mâna Tsurei se umezise de transpirație într-a lui, încercând să sfideze alunecarea potențială printr-o strânsoare puternică. Nimeni nu-l ținuse vreodată de mână atât de tare.
Mâna Tsurei era o ancoră udă.
Citi ca într-un vis cifra 2 pe pilonul din parcare. Sau, cel puțin, bănuia că e parcarea. Farurile puternice ale unei mașini de vis-a-vis făceau restul spațiului să se dizolve. Privirea lui încă era adaptată la imaginea din baie și retina nu putea să proceseze altceva.

Se trezi pe scaunul din dreapta al unei mașini. Tsura îi dăduse drumul, îi pusese și centura ca unui copil, închisese ușa cu multă grijă. Alungă șoferul și se sui ea la volan, deși mirosul de alcool din respirația ei umplu rapid infimul spațiu dintre ei.
Ușile se blocară după ce șoferul se urcă în spate, lângă gardianul cu tentativa eșuată de a-l smulge din mulțime. Atunci, se auzi pentru prima dată trăgând aer în piept, atât de clar în tăcerea aceea mormântală.
Mormântală adică de mormânt adică unde zac mortăciunile pe vecie, pe vecie, pe vecie.
Din pricina farurilor din față, oare văzuse și el o lumină tot atât de albă?, calculă prost distanța, circumstanța. Pumnul îndreptat spre parbriz nu-și atinse ținta, centura țintuindu-l la loc, lipindu-i iar trupul de scaunul de piele, frecându-se de cutia toracică în care încă bătea ceva ce în el nu avea să mai bată niciodată, niciodată.

În schimb, geamul de lângă el nu mai avu nicio scăpare. Pumnul celălalt, stâng, gustă din sticla lui din plin, spărgând liniștea criptică, cu rezonanță în întreaga parcare. Fragmentele rămase nu avură scăpare, lovindu-le iar și iar, nimerind chiar tabla de deasupra, până anihilă existența lui, până spațiul rămase cu desăvârșire gol.
Prin el, ecourile propriilor sunete animalice se întoarseră iar și iar. Nu aveau nicio formă inteligibilă, nicio noimă. Îngăimări eșuate, eșecuri.
Izbi interiorul portierei, înfigând mai adânc cioburile în carnea lui. Mașina se zguduia sub forța loviturilor, înclinându-se. Sângele scăldase pielea și tapițeria, scurgându-se până la picioarele lui. Într-un sfârșit, sedarea adrenalinei nu mai funcționă, rănile precedente arătându-și și ele colții de după fondul de ten, ce nu mai făcu față. Un gardian își trase nasul cu putere. Gemetele lui se restrânseră la simple “ah”-uri, interpretabil sexuale într-un alt context, dacă de după ele n-ar fi rânjit o sfâșiere fără margini.
Și celălalt gardian își ascunse lacrimile în pumn. Tsura nu se strădui să se ferească, obrajii strălucindu-i deja în bătaia acelor faruri. Privea spre ele fix, de fapt, dincolo de ele. Realizarea nu avu cum să sosească la Raven, care începuse să plângă puternic, izbindu-se cu palmele de bord. Bolidul zvâcni contra forței frânei de mână, parcă el însuși uimit de ce putea să manifeste un trup atât de firav.

”Căutați toate spitalele cu serviciu de urgență din împrejurimi. Folosiți aplicații pentru trafic, ca să ne dăm seama unde să nu mergem.” Tsura aproape trebui să țipe ca să poată fi înțeleasă peste urletele de lângă ea.
PMEmail
^
Zaeem Qadar Mustafa
 Posted: Apr 8 2018, 03:13 PM
Quote







Zaeem Qadar Mustafa


Rep: none


1 posturi




N/A ani


N/A


Members



jurnal


0 puncte








Zaeem Qadar Mustafa


Reputatie:




Împlinindu-și propriul ordin, se despărți de oamenii lui, realizând că nu are vreo direcție concretă. Făcu un scop din a sta cât mai departe de ei cu putință - și nu doar de ei, ci de oricine altcineva cunoscut. Dar, sigur, cum era cunoscut drept un Mohammed renăscut, sau, de fapt, cum unii dintre acoliții săi încercau să răscumpere anumite greșeli făcute în cursul zilei, unul din ei continuă să graviteze împrejuru-i. Îi simți prezența agasantă precum o muscă în jurul unui fel apetisant de mâncare.
Mai târziu, avea să considere acest gest de persistență, aparent întâmplătoare în ciuda ordinului clar de mai devreme, un iz de rău augur care ar fi trebuit să-l pună încă de atunci în gardă. Deși pericolul nu existase practic pentru el, fiecare secundă pe care o pierduse în relaxare (oricât de încordată și aceasta) avea să-l agaseze mental.

Găsindu-și locul în sfârșit într-un grup comod, în care nu cunoștea pe nimeni, îl fixă pentru scurt timp cu privirea pe bărbatul care-i ținuse calea. Întâmplarea aduse un eveniment în centrul atenției mulțimii. Ca un magnet aruncat într-un morman de fiare, fiecare se grupă după afinități, lăsând-o descoperită pe Nozomi Ebisu la bar, într-o rochie superbă și cu o figură confuză pe chip care nu făcea altceva decât să-i sporească farmecul. Se afla tocmai diametral opus de ea și, multe minute în șir, nici măcar nu fu curios de ce tocmai se întâmplase, deși cunoscutul său tot încerca să-i capteze atenția cu privirea de o urgență crescândă.
Trebui ca lumea să se agite și mai mult în jurul său ca el, singurul ațintit locului în acea mare zbuciumată, să sesizeze că e ceva cu adevărat în neregulă. Atunci abia îl luă în seamă pe cel de lângă, intrând progresiv în febra celor din jur, agitându-se chiar dacă nu știa încă despre ce era vorba.
Inițial, fusese doar un sărut. Hm, doar asta să conducă la o asemenea fervoare? Pentru iritarea pe care i-o produsese punându-l să-l întrerupă din a o privi pe doamna Ebisu, îl trimise pe individ să-i cumpere o apă. Transpirase fără să-și dea seama, de altfel, întregul restaurant părea pus pe jar de evenimentul recent, în ciuda ușilor către terasă, larg deschise la noaptea luminoasă.

Probabil și el ar fi fost ceva mai impresionat de actul cu desăvârșire păgân, dacă nu ar fi fost vorba de reveria sa dulce.
Dulce? Cât de banal. Până la urmă, oare chiar putea s-o numească astfel? Când venea vorba de o femeie tipică, poate da, cu aliura sa de mironosiță, bătându-și genele prea mult extinse pe un ritm evocator al tuturor motivelor pentru care această specie își pierduse drepturile. Dar ea… intangibilă, de parcă fiecare mușchi facial îi era sub un frâu atent coordonat, îngropând chiar și abilitățile lui Zaeem de a-și construi figura, într-un balans atât de desăvârșit, de parcă ar fi pășit în permanență, acrobatic, pe o sârmă invizibilă, făcând să pară acest mers drept un act la fel de banal ca mersul pe bicicletă.
Oh, ea nu putea fi doar dulce, era o adevărată oază de simțuri, texturizată și complexă. Păcatul lângă o tipică femeie era ușor de rezistat, era ca și cum Allah gândise această din urmă făptură tocmai pentru a o face suficient de siropoasă încât omul să simtă când se adâncește în mrejele ei, de parcă ar fi înotat într-o miere vâscoasă.

Dar ea… ce capcană. Doar de asta îl trimisese pe bărbat să îi ia apa, ca să nu trebuiască să se apropie de bar. Deși, pe de altă parte, simtea că înfăptuiește un sacrilegiu lăsând un neica-nimeni să se apropie de ea. De fapt, sigur avea să-și dea seama, după fizionomia lui Abbad, că el îl trimisese. O, Allah, ce greșală. Se întoarse instantaneu cu spatele, prefăcându-se multă vreme preocupat de telefonul mobil, atingând ecranul cu gesturi din ce în ce mai nervoase pe măsură ce realiza că ea putea să întrezărească adevărul și prin aceste acțiuni ale sale. Se tot mută dintr-o parte în alta o veșnicie, din moment ce știa că bărbatul trebuia să parcurgă o distanță semnificativă prin mulțimea densă pentru a ajunge înapoi la el.
Însă la scurt timp după ce ridică ochii din telefon pentru a vedea ce se petrece cu Abbad, deja aflându-se undeva spre terasă, primi un mesaj. Misiunea lui de a-i crea o imagine falsă lui Nozomi se încheiase, din moment ce textul îl făcu să se încrunte cât se poate de veridic. Abbad zăcea în fața lui cu apa, dar nu era atent la el, ci la modul în care oamenii începuseră să se grupeze tot mai strâns în jurul băii.

Și să vorbească. Unii chiar să țipe. Tot mai tare. Tot mai tare. Citi iarăși mesajul. „شيء ما حصل”. Încercă să reformeze din priviri gruparea care se desprinsese de el la ordinul său și realiză că majoritatea era dispărută. Ori le știa bine pozițiile de dinainte. Abbad consideră că e pregătit și îi șopti, în sfârșit, la ureche:
”نوبو ميت.”
Întinsese sticla de apă către Zaeem, dându-i drumul, crezând că o prinsese. Plasticul greu căzu, rostogolindu-se stupid, jucat între picioarele multor altora. Zaeem țâșni ca o furtună, împingând, trântind, înjurând fără milă, blestemând în gând hainele prea largi care-i îngreunau munca. Ajunse lângă Nozomi surprinzător de repede pentru un observator din exterior, dar pentru sine, agonizant de lent, smulgând-o pur și simplu de braț la milisecunde după ce îi spuse mai mult gâfâind:
”Trebuie să mergem, te rog, hai să mergem, te rog, hai.“ Cuvintele i se rostogoliră pe limbă încărcate de accent, repetându-se, dar fără să slăbească vreo clipă strânsoarea aproape nemiloasă, simțindu-i încheietura pulsându-i sub apăsare în vreme ce ajunseră la lift.

Blocă ușile în fața unor oameni, dând cu pumnul repetitiv în butonul pentru subteran, de parcă asta ar fi făcut aparatura să meargă mai repede. O blestemă și pe aceea în limba sa maternă, dezarmând mașina pentru a o arunca aproape pe femeie pe scaunul din dreapta. Sări practic lângă ea, tremurându-i mâna în vreme ce învârtea cheia în contact, înjurând și acum, deși mașina pornise imediat. Roțile îi scrâșniră, izbind o altă mașină parcată, rotind de volan în viteză. Zbură prin primul semafor roșu, reușind prin cine știe ce miracol să-i tragă lui Nozomi centura de siguranță în loc să o pună pe a lui. Într-o intersecție mult prea aglomerată pentru a risca să treacă, opri și, aplecându-se spre torpedou, îi aruncă în brațe femeii un telefon, clar pentru situații speciale.
”Primul număr… Anarietta… sun-o!“ Comandă în vreme ce demara în viteză, luând telefonul din mers. Puse pe difuzor. ”Nobu Mizuki e mo-...“
”Știu.”
”Putem fi ținte?“
”H-... habar n-am, e și Nozomi acolo?”
”Ascultă, vreau să știu cine a fost. Anarietta, poți să afli cine a fost? Pentru mine… e foarte important să știu.“

Vorbitul la per tu, precipitat și sub formă de ordin, o blocă pur și simplu pe femeia mult mai în vârstă, care începu să se bâlbâie pentru prima dată de când o știau cei doi. Însă reacția următoare a lui Zaeem nu avea să mai admită vreo întârziere de răspuns:
”POȚI SĂ AFLI SAU NU, ANARIETTA? POȚI DRACULUI SĂ AFLI SAU NU?!“ Întreaga față i se contorsionase dincolo de orice recunoaștere în vreme ce parcă strâmb în spatele unui hotel.
”Fac… fac tot… adică, aflu. Aflu. Mergeți undeva în siguranță, încă nu știm ce înseamnă atacul ăsta.”
Îi închise în nas, aruncând telefonul pe jos cu un sunet sec, lăsându-se cu aproape toată greutatea pe volan și trăgându-și răsuflarea. Își masă ușor tâmplele într-o încercare futilă de a reduce țiuitul din urechi. Deschise ochii, privind-o pe femeia de lângă de parcă abia apăruse acolo, apoi silueta somptuoasă și luminoasă a hotelului. ”Sunt oamenii mei aici… o să… fim bine.“ Abia își recăpătase suflul, însă deodată, de parcă expus unui alt efort invizibil, începu din nou să gâfâie, de parcă o făcea special să mai ridice în aer parfumul ei. O desprinse din centură, dar înainte să-i permită să coboare, îi rosti numele ca un oftat prelung, terminat în buzele ei, acaparând-o cu totul pe scaun și înconjurând-o protectiv cu brațele.
PMEmail
^
1 User(s) are reading this topic (1 Guests and 0 Anonymous Users)
0 Members:

Topic Options
Add Reply
New Topic
New Poll


 


 

Latest Shouts In The Shoutbox -- View The Shoutbox · Rules Collapse  



skinned by missy at caution and shine.
cfs by black. toggle cbox & code box script by nicole.