Add Reply
New Topic
New Poll

 raptus, noiembrie
Ronja Cordelia Meyer
 Posted: Nov 24 2017, 10:23 AM
Quote







Ronja Cordelia Meyer


Rep: 0 pts


4 posturi




N/A ani


Tutore


Members



jurnal


0 puncte








Ronja Cordelia Meyer


Reputatie:




”Doamne, ce fel se uită la… ”
Tine? Mine? Vocea era indescriptibilă, un timbru amestecat de amintire și noutate. A cui era vocea? Iarba și medicamentele o ajutară în căutarea aproape febrilă, resimțind parcă fizic cum aruncă într-o parte și-n alta cu nume, precum aruncase cu haine mai devreme prin cameră, în căutarea ținutei potrivite.
Îi era greu să se concentreze pe căutare, când modul în care Tatsurou o studia era atât de acut, de o intensitate comparabilă. Parcă și el căuta ceva în ea, dar nu ar fi putut spune ce anume… cel mai probabil, indicii privind adevărul: era oare chiar aceeași persoană pe care o găsise de atâtea ori în stări din cele mai deplorabile? Slăbiciunea încă exista, dar era străjuită de toate armele pe care și le construise cu migală în atâția ani, arme din cele mai variate tocmai pentru a nu oferi posibilități vocilor. Vocile puteau fi foarte inventive în modul în care o împingeau precum o navă în ape învolburate.

Dar azi nu, oh, azi nu. Acum știa bine cui aparținea această voce, încetase să mai fie el. Era chiar vocea ei. Deci: Doamne, ce fel se uită la tine. Era chiar un fenomen, de fapt. Nu era vorba de ocheadă în sine, firește, fusese privită de nenumărate ori așa în ultimii ani, în ascensiunea sa către normalitate (măcar parțială).
Dar nu de el. Nu, era destul de sigură că nici măcar în zilele bune, nu de el. Deși își dorise atât de tare să uite acele momente, încât dorința i se îndeplinise oarecum, nemaifiindu-i integral accesibile toate detaliile.
Telefonul îi vibra ca scos din minți, ecranul umplându-i-se cu emoticoane cu râsetele lui Sayuri și mesaje scrise cu majuscule. ”Repede mai scrie fi-ta! Cred că era mai pornită ca mine să ți-o facă!” făcu, simțindu-și limba atârnând ciudat în propria gură pe măsură ce vorbea în limba nativă lui Tatsurou. Probabil, subconștient, era învățată să vorbească mult mai prost japoneza de față cu el.

”Se apropie, se apropie, de ce se apropie atât de tare de…!”
Sărutul pe obraz reuși să îi electrizeze corpul parțial amorțit de joint. Nu avea să treacă niciodată destul de mult timp, nu avea să fie niciodată suficient de detașată încât să nu simtă absolut nimic când o atingea, chiar și atât de vag intim ca acum. Dar superioritatea ei față de trecut consta în faptul că se împăcase cu asta, integral. Și astfel, acceptă sărutul cu naturalețe, apropiindu-și intuitiv obrazul de buzele bărbatului.
Un gest ce avea să fie cu siguranță nou pentru el. La fel și primirea complimentului în plin, fără vreo ezitare: ”Mulțumesc, dragă.” Dragă. Cu câtă îndrăzneală rotunjise cuvântul, dar fără să contureze vreun ton ironic sau implorarea de odinioară, ci simplu.
Pur și simplu.
”Bravo, Coco, bravo.” Fiecare zi era o reușită, fiecare moment. Odată cu apropierea lui Tatsurou, își găsi și ea curajul să îl studieze mai atent. Cearcănele și ridurile însoțitoare de sub ochi erau mai mult decât grăitoare. Iar muncea mai mult decât putea să ducă, după cum îl mai pârâse și Sayuri la ea. Dar știa că nu ar fi avut cum altfel să facă și să se simtă bine în propria piele. Și mai știa că nu ar fi avut cum să-și imagineze ce înseamnă să crești un copil.

De unul singur. Bărbat fiind. Dar nu era cazul să se gândească la asta acum și slavă ierbii pentru asta. În ciuda aparenței marcate de vârstă și job, Tatsurou tot rămânea Tatsurou, cu aceleași trăsături ferme pe care le scană rapid, cu un ușor licăr în ochi. Ar fi putut să fie mai curioasă dacă nu l-ar fi cunoscut atât de bine, dacă nu l-ar fi văzut de atâtea ori. În vis și pe facebook, firește.

Și când îl construiau vocile. Dar aceea nu era tocmai o imagine ce reflecta realitatea. Îi trăsese scaunul și o străfulgerare îi umplu porii: nu ea o învățase să facă acest lucru? Pe chip, nu i se citi nimic; doar exasperare când hotărî să oprească vibrațiile telefonului, după ce îi scrise în grabă fetei că se așează la masă. Respectul pentru interlocutorul său era capital pentru Ronja, mereu. ”Presimt că te va tachina multă vreme cu fața pe care ai făcut-o, dar nu-i nimic...” zâmbi misterios și lăsă fraza în aer, pentru a-i permite bărbatului să vorbească. Nu era momentul să confeseze de ce se află în Japonia și avea să tragă de timp pe cât de mult posibil. Oricât de tare o gâdila, totuși, să explodeze într-un țipăt nebun doar să-i observe reacția.
”Nebun, hăhă.”
Parcă ar fi știut de îndoiala ei, Tatsurou îi spuse aproape cu durere de presupunerea sa că se află în vacanță. Își drese gâtul spre a reuși să se stăpânească mai bine. ”Hm, vezi tu, nu chiar.” își lăsă iar vorbele să moară brusc, privindu-l poate prea fix cum pune țigara între buze. Nu era vorba de vreo repulsie față de gest, cât de modul atât de familiar în care i se lipea filtrul de carnea roză. Făcu un semn aprobator din mână și pufni ușor în râs. ”Nu, nu. Am inhalat atâta fum de la un pacient recent, nu se poate abține deloc.”

Îi lăsase un indiciu, era tocmai bine pentru început. Adevărul era că Ego chiar fuma ca turcul, spre exasperarea uneori chiar delicioasă a lui NOx. Era hilară diferența imensă de toleranță fizică dintre ei. Venirea chelnerului o salvă de la a completa cu detalii, așternându-i meniul deja deschis în față. Bilă albă pentru eleganță. Îi studie scurt ținuta, judecând cât de bine se potrivea temei italienești. Apoi, urmă imediat, cu un aer inevitabil de rafinament: ”Până să ne hotărâm, eu aș dori un limoncello… dacă vrea și domnul... ” îl privi scurt, întrebător, pe Tatsurou, apoi chestionă chelnerul în privința brandurilor, fără să se abțină din a îngusta ușor privirea când află că nu aveau de casă. Alegerea ei făcu sprâncenele chelnerului să se ridice vag a surpriză, având în vedere cât de rarisim apărea printre alți clienți. Se îndepărtă grăbit, oarecum umilit.
Superioritatea se șterse instantaneu când se uită la Tatsu iar, înlocuită fiind de bunăvoință. Inspiră audibil. Expiră cu pronunția numelui lui: ”Tatsurou.” contură numele agonizant de precis, fără să-și ascundă satisfacția din a-l prelungi. Un zâmbet trădă urmarea pozitivă. ”Am fost chemată aici pentru un caz mai delicat. Dacă ești curios, o să-ți spun cât îmi este permis despre el… cert e că soluția mea, ehm.”

Primi lichiorul, mulțumi, sugeră chelnerului să revină mai târziu pentru comandă. Îl privi mult mai blând, intervenția sa fusese la țanc. Inspiră iar, tot audibil. Of, firar, era atât de greu să construiască suspans când era atât de nerăbdătoare! ”Soluția mea mi-a adus un post aici. M-am mutat aici. In - de - fi - nit.” Rosti silabele sacadat și constată că îi scana chipul cu mult, mult prea multă curiozitate, că avea simțurile perfect ascuțite, pregătite să soarbă fiece reacție din partea lui.

Nu era tocmai pregătită să fie atât de curioasă. Dar poate era de iertat. Până la urmă, cine ar fi crezut că, la vârsta ei, chiar avea să facă acest pas?
PMEmail
^
Tatsurou Sakurada
 Posted: Dec 25 2017, 08:20 AM
Quote







Tatsurou Sakurada


Rep: none


7 posturi




N/A ani


N/A


Members



jurnal


0 puncte








Tatsurou Sakurada


Reputatie:




Privirea îi fugi instinctiv către telefonul femeii atunci când acesta începu să vibreze, iar un zâmbet sec îi apăru pe buze, preț de o fracțiune de secundă. Desigur că Sayuri voise să-i facă asta. Se admonestă mental pentru că nu îi acordase atenția necesară în ultimul timp – fusese atât de prins de muncă, ajungând acasă la ore imposibile și plecând cu mult înainte ca ea să se trezească... Îi reproșase asta în trecut, desigur. Poate că era un instinct, datorat faptului că nu putea înțelege ce simte: el, care își dorise dintotdeauna singurătatea, nu putea accepta nevoia de contact uman. Cu atât mai puțin nu putea înțelege că tot ce i-ar fi oferit pe plan material nu avea să fie niciodată suficient... Sau cel puțin, nu putea accepta asta. Undeva, trebuie că exista o urmă de înțelegere, până și pentru el. Așa că îi putea ierta asta.

La urma urmei, îi putea ierta orice. O iubea ca pe ochii din cap și probabil ceva mai mult, iar dacă și-ar fi putut da viața pentru a-i fi ei bine, ar fi făcut-o fără să stea pe gânduri. Pe cât de melodramatic ar fi sunat, pe atât de adevărat era – iar asta era cu atât mai greu de înțeles prin prisma rațiunii perfecte care îi controla fiecare aspect al vieții. Nimic nu îi ataca mai tare nihilismul atent construit decât sentimentul real, însă în cazul ăsta, își dorea. În ciuda multor defecte pe care le avea, asta era poate singura lui calitate reală, și nu avea de gând să dea voie nimănui să i-o ia.
Cu atât mai puțin sieși, oricât de tentant ar fi fost.

Dar acum, nu – nu conta asta. Privind-o pe femeia de o perfecțiune rar întâlnită, studiindu-i fiecare trăsătură cu setea unuia care rătăcise prin deșert și dăduse, într-un final, de apă, se simțea mic. La fel de mic cum se simțise atunci când o cunoscuse, în urmă cu atâta timp. La fel de mic cum se simțise atunci când o văzuse pășind spre altar – și fusese a lui. Exista o diferență crucială între felul cum percepea frumusețea într-o asemenea intimitate și modul cum o admira de departe. Între toate lecțiile pe care le învățase de la Ronja direct, aceasta fusese probabil prima pe care o înțelesese singur, fără a fi nevoie să-i fie explicată. Fusese a lui.
Și o abandonase.

Propria lașitate îl făcu să strâmbe ușor din nas, abia perceptibil, de parcă l-ar fi deranjat rama ochelarilor pe care nu îi purta. Își mută privirea din ochii ei verde-smarald, conturându-i nasul perfect drept, buzele voluptoase – zăbovind mult prea mult asupra acestora. Doamne, era superbă! Anii își lăsaseră urma asupra ei, vizibili în ridurile de zâmbet și privirea ce își pierduse naivitatea tinerească pentru a face loc unei siguranțe mature... Cu toate că încă părea ușor defocalizată, de parcă ar fi căutat ceva ce nu putea găsi.

”Presimt că te va tachina multă vreme cu fața pe care ai făcut-o, dar nu-i nimic...”
Mustăci involuntar. ”Nu-i nimic, ha... Încearcă tu să stai cu ea când își pune ceva în minte.” Tonul amuzat nu salva cu nimic comentariul mult, mult prea tăios – lucru de care își dădu seama abia după ce cuvintele îi părăsiră gura. Simți cum sângele îi năvălește în obraji și își plecă umil privirea, studiind cu atenție paharul de apă de pe masă. ”Adică... Se vede că e fata ta. Nu se lasă până nu obține ce vrea. Și evident, de data asta i-a ieșit. V-a ieșit.” Își plecă admirativ capul – sau poate resemnat. Linia de demarcare dintre cele două se pierduse în urmă cu mult timp față de Ronja.

Își aprinse țigara după ce primi aprobarea femeii, însă primul fum parcă îi strângea plămânii și îi făcea stomacul să se întoarcă pe dos. Nu, de fapt, nu era asta, își dădu seama câteva clipe mai târziu: era felul cum se amesteca fumul cu parfumul ei scump. Două entități care nu aveau nimic de-a face una cu cealaltă, care trebuiau ținute departe una de cealaltă. Nu fumase cât timp fuseseră împreună. Claritatea cu care își amintea momentul decisiv era de-a dreptul tulburătoare, de parcă tocmai se întâmplase, în urmă cu câteva secunde. Pentru binele tău. Al nostru. Era însărcinată deja în două luni pe atunci, iar hotărârea lui fusese una atât de impulsi, încât se surprinsese până și pe sine – el, care nu făcuse niciodată nimic pentru binele altcuiva!

Da, cu siguranță, de-asta i se întorcea acum stomacul pe dos și simțea cum îl strânge cravata. Al doilea fum nu amelioră senzația, însă se forță – stupid, cu ambiția nemotivată a unui nebun – să termine țigara. ”Pacient?” Comentariul îl făcu să se încrunte, dintr-un motiv pe care nu îl înțelegea întru totul. Era nedrept să facă el vreo remarcă despre asta, însă Ronja nu fusese niciodată genul care să vorbească despre viața profesională în mod deosebit. Nu atât de gratuit, în orișice caz.
Iar lui nu îi stătea în fire să întrebe. Nu atât de direct, în orișice caz. Cu toate că, ce-i drept, regulile lui obișnuite nu se aplicau Ronjei. Femeia îi dăduse viața peste cap și îl juca după bunul ei plac, mai mult decât i-ar fi plăcut să admită. Nici măcar nu apucă să scoată vreun sunet atunci când chelnerul veni la masa lor – o privi cu gura întredeschisă cum începe să turuie într-o japoneză perfectă, fără pic de accent. Dădu din cap mai mult instinctiv atunci când i se ceru părerea, încă privind-o cu gura ușor întredeschisă, admirația și uimirea amestecându-i-se pe chip. ”Nu știam că...”

Că ce?
”Tatsurou.”
Simți apăsarea numelui, fiecare silabă accentuată, de parcă l-ar fi ars. Privirea îi fugi instinctiv către buzele ei, pentru a doua oară, de data asta mult mai insistent și fără să se ferească, ba chiar zâmbind ușor. Era ceva incredibil de sexual la felul cum o spunea – chiar dacă știa că Ronja era, cum s-ar spune, off-limits. Nu putea să nu se întrebe ce-ar fi fost dacă.
Dacă n-ar fi plecat. Dacă ar fi stat lângă ea. Dacă ar fi fost o familie, în adevăratul sens al cuvântului.

Din fericire, tot Ronja fu cea care reuși să-l distragă.
”Am fost chemată aici pentru un caz mai delicat. Dacă ești curios, o să-ți spun cât îmi este permis despre el… cert e că soluția mea, ehm.”
Un caz? Cuta abia vizibilă ce îi apăruse între sprâncene mai înainte se adânci, iar privirea i se transformă din curioasă în întrebătoare. ”Un caz?” Nu se putea abține. ”Sună destul de serios... Dacă vrei să-mi spui, las asta la latitudinea ta, dar spune-mi, de cât timp ești aici?” Nu, nu, întrebarea nu era potrivită. Și nu era el omul care să se mai ascundă după deget. ”Sau, mai degrabă, de ce ai așteptat atâta să mă cauți? Știi că ți-am zis dintotdeauna să o faci, fără rezerve...”

Apoi, răspunsul veni, la fel de devastator:
”M-am mutat aici. In - de - fi - nit.”

De data asta rămase cu gura deschisă de-a binele, ca ultimul idiot. In – de – fi – nit. Satisfacția cu care o spusese nu lăsa urmă de îndoială – așteptase momentul glorios de mult timp. Ei, cert era că reacția lui era pe măsură. Măsură, hm. Dacă surpriză amestecată cu întristare fusese reacția pe care își dorise să o scoată de la el, atunci cu siguranță. Și trădarea. Oh, trădarea! Sigur, Ronja nu avea nicio datorie față de el, nu trebuia să-i dea lui socoteală... Dar după toate prin care trecuseră, undeva în adânc, dăduse voie speranței să se formeze. Speranței că nu îi era indiferent. Speranței că erau ceva mai mult decât...

Decât orice era asta.
”Măcar mulțumesc că te-ai gândit să-mi spui.” Era mai acid decât intenționase – sau poate că prea puțin față de cum ar fi putut fi. Ronja avea efectul ăsta asupra lui, desigur... ”Se vede că te-ai acomodat. Sper să-ți fie bine – m-aș oferi să te ajut cu orice ai nevoie, dar probabil sunt ultima persoană la care ai apela.” Deja era răutate gratuită, atât de mult încât începea până și el să o conștientizeze. Tonul i se înmuie, trecând de la furie subliminală la dezămagire evidentă. ”Dar e de înțeles, până la urmă... E viața ta, n-ar trebui să mă bag mai mult decât trebuie.”

Luă o gură de apă, după care se sprijini cu coatele pe masă, privind în jos.
”Tut mir Leid. Ich hatte den Eindruck, dass...”
PM
^
Ronja Cordelia Meyer
 Posted: Dec 28 2017, 06:23 AM
Quote







Ronja Cordelia Meyer


Rep: 0 pts


4 posturi




N/A ani


Tutore


Members



jurnal


0 puncte








Ronja Cordelia Meyer


Reputatie:




”Încearcă tu să stai cu ea când își pune ceva în minte.”
Acesta se voia a fi un test? Că dacă era cu adevărat, dincolo de durerea surdă care începuse să-i gâdile țesuturile cu un aer familiar, era deranjată de gratuitate. Apoi, însă, se lămuri că bărbatului îi scăpase replica involuntar, din reacția sa vădit rușinată. Vâltoarea unor furtuni ancestrale amenință să o scufunde, dar forța lor diminuase atât de tare cu timpul, încât rațiunea sa, atent ascuțită drept cea mai puternică armă a ei, putu să oprească orice eventualitate nefericită: până la urmă, nu se putea aștepta de la nimeni să continue să o trateze ca pe un teren minat, atent să nu calce pe cine știe ce bombă, să cadă în vreo capcană dureroasă.
Erau mult prea multe chiar și pentru ca ea să țină cont de fiecare dată. Așa că deși i se acri figura, nu reacționă mai mult decât atât, dând pur și simplu din cap și ignorând cu desăvârșire argumentul disperat lansat de Tatsurou. Era fata ei, așa, și? Nu fusese în stare să aibă grijă de ea. Simpla asociere genetică nu era tocmai de bun augur, oricum. Și ea obținuse ce își dorea cu mari compromisuri, ciopârțind, urlând. Comparația era stupidă chiar și pentru el, dar o accepta ca pe tentativa de refacere a potențialei răni pe care o crease.

O credea încă atât de slabă, nu avea cum să-l condamne. Ea și slăbiciunea își confundaseră ființele multă vreme, granițele pierzându-și din însemnătate. Probabil nu știa că…
Nu știa că ce? De gusturile sale rafinate, nu se punea problema. Ah, exista posibilitatea să-l fi luat prin surprindere cu modul în care vorbea japoneza, din moment ce discutau în germană, în mod obișnuit. Nu abandonase studiul limbii lui native după plecarea lui, în ciuda faptului că simțise de fiecare dată că zgâria o plagă abia închisă. Acumularea de cât mai multe cunoștințe, medicale și nu numai, servise să amorțească senzațiile. Iar acum, japoneza își însușise rolul de instrument în mintea ei sau, cel mult, de element comun cu Sayuri. Se mai lega de el puțin, prea puțin.
Măcar atâta lucru.
Dar nu. Tatsurou se prinsese de ceva mai mult decât lăsa să se vadă, acest lucru devenind din ce în ce mai clar pe măsură ce ea se apropia de marea dezvăluire. Care nu avu efectul scontat. De fapt, oare chiar se așteptase să se bucure în adevăratul sens al cuvântului? Și dacă da, de ce?

Ei, de ce, din același motiv pentru care se legase de el de la început. Înghiți în sec, anihilând calea pe care o luaseră gândurile ei. În orice caz, se așteptase la ceva cu mult mai diferit de copilăroșenii aruncate astfel.
Oare chiar asta erau? Încercă să le asocieze cu altceva și nu putu decât să-și dea seama de o anumită familiaritate. Nu-i vorbise și ea de câteva ori astfel, în trecutul lor îndepărtat? Dar atunci când, evident, dorise să atragă atenția asupra propriei sale victimizări. Ori Ronja se ridicase precum o fortăreață peste acele ruine. Ce motive să aibă Tatsurou să recurgă la astfel de arme? Inițial, însă, până să ajungă la finalitatea concluziei sale că era penibilă reacția lui, căzu în capcana propriei învinuiri. Îi scană chipul plină de confuzie, căutând alte semne, în același timp gândindu-se la ce făcuse. Ce făcuse? Punând cap la cap acțiunile sale și întorcându-le pe toate părțile, oricât i-ar fi făcut plăcere ancestralei sale firi să ia totul asupra ei, nu putea să se acuze de nimic. Ar fi putut să-i spună mai devreme, adevărat, dar motivele pentru care nu o făcuse erau cât se poate de pertinente. Ar fi putut să-i ceară ajutorul, iarăși, același argument.
Și da, până la urmă, nu era viața ei? Nu fusese ambiția ei cea care o condusese aici? N-avea nicio treabă cu el. Chiar nu avea, oricât de rarisim se întâmplase asta.

I se umeziseră ochii, sclipindu-i ușor în lumina blândă a restaurantului. Dar redresarea sosi curând. ”Te-ai supărat tu, dar degeaba.” zise destul de impulsiv. Se trezi strâmbând din nas, modul în care i se încreți pielea pe narine amintindu-i de momentele în care mama o compara cu mătușa ei.
”Dass?” Ajunse rapid la concluzia că nu avea cheful necesar să audă mai mult decât atât și făcu un gest din mână de delăsare, ca și cum ar fi alungat o muscă invizibilă. Sosi lichiorul, chelnerul așternându-le paharele cu lichidul gelatinos gălbui în față. Fu încântată de pauza de la tensiunea de mai devreme și îl invită să servească, din priviri. Luă o sorbitură, lăsând-o să i se topească pe limbă.
Se putea mai bine, mereu se putea mai bine.”În fine, am câteva explicații serioase pentru, hm, curiozitățile tale și te-aș ruga frumos să le asculți.” făcu, fără să-și reprime o severitate în voce, care trăda faptul că oricum nu avea de gând să nu i le ofere.

Rugămintea era de prisos. ”În primul rând, modul în care am ajuns aici a fost o favoare din partea… familiei mele.” Se aplecă ușor mai spre el și reduse tonul vocii, fără să-i taie din răceală. ”Nu știam ce va presupune răsplata pentru ea. Abia recent, am ajuns la concluzia că nu mi se va solicita nimic de vreo factură... riscantă. Probabil ar fi trebuit să înțeleg asta de la început, din moment ce niciodată nu am apelat la dânșii și nu am fost vreo profitoare. Plus că nu am cerut mai mult decât credeam că sunt capabilă să duc. Ceea ce mă conduce la al doilea argument pentru care nu te-am căutat: cazul în sine a fost delicat. În urma unor supraspecializări în Germania, am putut să-l accesez. Vorbim despre un fost deținut de înaltă securitate. Mișcările mele au fost atent supravegheate și, plus, a fost ambiția mea proprie să îl rezolv. Mi-a fost mâncat mult timp liber cu documentarea, cu parcurgerea multor articole de specialitate. Nu mi-am permis niciun pas greșit, am vrut să fiu perfect concentrată. Ulterior, s-a născut al treilea argument: rezolvarea mea a fost riscantă. Bineînțeles, am fost sigură pe mine, dar exista posibilitatea să mă înșel. Al patrulea argument: de succesul rezolvării mele depindea șederea mea prelungită aici. Am fost angajată cu normă parțială și pe o perioadă determinată. Abia când v-am căutat, aflasem că mi-a fost oferit un contract nedeterminat. Hm.”

Parcă având un al șaselea simț activat, intui prezența chelnerului în apropierea lor și decise să deschidă iar meniul. ”Hai să comandăm și mai discutăm după.”
Se decise destul de repede pentru specialitatea casei, gnocchi cu fructe de mare, roșii cherry și ruccola, pe care le rosti într-o italiană umilitor de bună pentru chelnerul atât de îndepărtat de ea din acest punct de vedere. Aproape că fu necesar să repete comanda ca să fie sigură că a înțeles. Într-un final, după ce așteptă și comanda lui Tatsurou și adaptă alegerea unui vin, conform celor două feluri de mâncare (și fără a cere sfatul chelnerului), epuiză lichiorul și se aplecă iar peste masă, semn că dorea să continue discuția. ”Îți sunt suficiente argumentele? Nu am specificat, dar probabil ți-e clar deja că Sayuri a aflat cu doar câteva ore înaintea ta de mine. În orice caz, Tatsurou... eh, ce-a fost asta, zău?” finaliză pe un ton ce se voia a fi mai familiar, cu o ușoară notă de dezamăgire în glas, dar și încurajându-l pe el însuși să se explice.
PMEmail
^
Tatsurou Sakurada
 Posted: Jan 9 2018, 07:12 AM
Quote







Tatsurou Sakurada


Rep: none


7 posturi




N/A ani


N/A


Members



jurnal


0 puncte








Tatsurou Sakurada


Reputatie:




Ar fi putut să-i îndruge basme.

Ar fi putut să-i umple capul cu minciuni, să-l ducă cu zăhărelul, cum s-ar zice; ar fi putut să citească un dicționar la fel de ușor cum ar fi putut să recite vreun haiku de care era el însuși atât de îndrăgostit: i-ar fi fost egal.

E – gal.

Atenția îi atârna de degetul ei mic, de fiecare silabă rostită – atât de rece, oh, mult prea rece, însă nu era tâmpit. O merita. Își recunoștea vina. Hm, vina. Poate era cam mult spus. Poate mai degrabă greșeala. Nu, nu, nici asta. Repezeala. Da, asta era – își recunoștea repezeala cu care aruncase niște vorbe în ciudă, își recunoștea propriul orgoliu, precum și faptul că ea i-l rănise. Slăbiciunea. Da, da, și asta, nu avea de gând să se ascundă. Câți oameni s-ar fi putut lăuda cu asta? Câți oameni ar fi putut spune că îl puteau face pe Tatsurou Sakurada să-și dea arama pe față cu două vorbe aruncate sau lăsate nerostite? Câți ar fi putut spune sincer că îi cunoșteau slăbiciunile și l-ar fi putut, la nevoie, juca după bunul plac? I-ar fi putut număra pe acești oameni. Pe degetele de la o mână.

Se întreba dacă Ronja era conștientă de forța pe care o avea asupra lui – într-o doară, acum, ca și cu multe alte ocazii. Poate că într-o oarecare măsură realiza, un al șaselea simț, ca un animal care își simte prădătorul fără să-l vadă, iar simțurile încep să i se ascută. Ah, ah, dar cine era prada și cine era prădătorul?

În urmă cu mulți ani nici n-ar fi stat pe gânduri. În urmă cu mulți ani, când fusese vrăjit întâia oară de himera cu păr de foc și ochi verzi – în urmă cu prea mulți ani, când o cunoscuse ceva mai bine. Când știuse ce putere avea el însuși asupra ei: infinit mai mică, însă conștiința acelei puteri făcuse mai mult decât toate farmecele cu care putuse să-l îmbrobodească femeia asta.

Cândva. Când ea fusese ceva mai naivă. Când el însuși fusese ceva mai naiv.

Oftă adânc, încercând să se concentreze pe cuvintele femeii mai degrabă decât pe glasul ei. Se încruntă gradual, cuta subțire care îi apăruse între sprâncene transformându-se, cu fiecare vorbă, într-un șanț adânc.

Familie.

Asta n-are cum să fie de bine, își spuse, sprijinindu-se cu coatele pe masă și aplecându-se spre ea, vrând să îi prindă mai bine tonul coborât. Avea experiențe cu familia ei. Oh, mai mult decât suficiente – dacă n-ar fi fost familia, ei doi nu s-ar fi căsătorit niciodată. Dacă n-ar fi fost familia, probabil ar fi dat bir cu fugiții în secunda în care femeia îi spusese că e gravidă. Dacă n-ar fi fost familia, blestemata aia de familie...

Un fior îl trecu pe șira spinării. Erau puține lucrurile de care îi era realmente frică. Poate că era o simplă reminiscență din anii tinereții, trebuia să recunoască și asta – atunci când familia Meyer reușise să bage spaima-n el ca nimeni altcineva, nici măcar ca propria familie de mult moartă și îngropată. Și chiar cu tupeul lui extraordinar, nu ar fi putut să riște să se întindă mai mult decât îi era plapuma. La urma urmei, era într-o țară străină, înconjurat de mafie străină, pe care nu o cunoștea și nu o înțelegea. Cel puțin, nu atunci. De înțeles, nici până-n ziua de azi probabil că nu o înțelegea la fel cum înțelegea ierarhia yakuza. Firesc, nu? În fond, oricât de atipic ar fi fost și s-ar fi vrut a fi, rămânea japonez până-n măduva oaselor.

În tot contextul ăsta, era de mirare că primise custodia lui Sayuri. Măcar pentru asta trebuia să le fie recunoscător.

Comandă o salată caprese și o porție de paste cu sos de scoici, într-o italiană nici pe departe la fel de clară ca a femeii, dar fără pic de accent – cuvintele străine parcă i se rostogoleau ciudat pe limbă, de parcă nu s-ar fi simțit la locul lor. Sau poate că nu era vorba de asta, poate că era mai degrabă ineditul întregii situații: un je ne sais quoi, datorat în parte prezenței ei în sine (intimidante, deși nu i-ar fi recunoscut-o), în parte controlului pe care îl deținea asupra lui. Ori, pentru un om ca Tatsurou, odată ce începea să piardă controlul, lucrurile nu stăteau deloc bine.

”În orice caz, Tatsurou... eh, ce-a fost asta, zău?”

Luă o gură de apă, simțind cum cubul de gheață îi amorțește buza superioară. Învârti paharul de câteva ori în mână înainte de a-l pune înapoi pe masă, privind cu atenție mișcarea apei, ca și când ar fi putut să găsească vreun răspuns acolo. Era perfect conștient că nu avea să se întâmple așa ceva. Ce copil era...! Pufni involuntar, reușind să mascheze gestul în ultima clipă printr-un tuset fals.

Bine, fie ca ea. Să nu se mai ascundă după deget.

Își ridică privirea și o fixă pe a ei, cu o încredere aproape dușmănoasă. ”Credeam că ne cunoaștem. Dar bine, tu ți-ai expus argumentele, dă-mi voie să fac același lucru. În primul rând, aș fi vrut să pot să te ajut cumva. Afacerile tale de familie nu mă privesc și aș prefera ca lucrurile să rămână așa, din motive care, sunt sigur, sunt lesne de înțeles, dar sunt lucruri pe care ți le-aș fi putut oferi eu. Doar eu.” Oftă și mai luă o gură de apă, realizând că strângea încă paharul în mână. ”Mă rog, ia-o ca mândrie personală. Ar fi fost plăcerea mea, dar pot să trec peste asta. În al doilea rând, Sayuri. Nu vreau să-ți reproșez nimic și nu vreau să dezgrop trecutul, dar e vorba de fiica ta aici – de fiica noastră... Care nu e tocmai dornică să-mi spună mie problemele ei. Și pe bună dreptate, de multe ori. Sunt lucruri pe care nu le înțeleg și nu ascund asta. În ultimul timp, mai ales, a devenit tot mai retrasă – ce ai văzut în seara asta, cu valul ăla de mesaje, nu spune nimic. Nu știu ce s-a întâmplat și de unde a pornit toată ruptura asta, dar aveam impresia că măcar pe ea ai fi căutat-o. Și nu doar cu câteva ore înaintea mea. Repet, nu îți reproșez nimic, dar nu pot să nu mă întreb...” Clătină din cap. O altă gură de apă, apoi o altă țigară aprinsă cu un gest firesc, în ciuda disconfortului pe care îl simțea în gât. ”În al treilea rând, eu. Dacă e să spunem lucrurile pe șleau, da, aș fi vrut să mă cauți, pentru că aș fi avut nevoie de tine.” Acum nu o mai țintuia cu privirea, preferând să se concentreze pe cuburile de gheață din pahar – de fapt, să se concentreze să vorbească la trecut. ”Nu am avut o perioadă tocmai ușoară, din foarte multe puncte de vedere, și mi-ar fi prins bine să pot să mă bazez pe cineva. Pe cineva care să mă cunoască. Pe cineva care să fie singurul prieten real pe care îl am.” O ocheadă scurtă, urmată de un oftat. ”Ia-o personal dacă vrei. Probabil așa și e. Un telefon ar fi fost de ajuns, sincer, un semn, de orice fel. Mă rog, o mie de vorbe... Știi cum e. Așa că da. Asta a fost. Zău.” Ridică din umeri a pagubă.

Se opri din vorbi tocmai la timp, când sosi mâncare, iar chelnerul turnă vinul în pahare. Privi lichidul gălbui din pahar, evitându-i în mod expres privirea – nu știa dacă era rușinat sau îi era frică de ce avea să vadă. Adevărul stătea undeva la mijloc, cel mai probabil.

Dar nu putea amâna la nesfârșit. Ridică paharul cu un gest elegant, îndreptându-l spre ea pentru a ciocni. Pe buze îi apăruse un zâmbet ce aducea, și el, a pagubă.

”Poate e vina mea. Dar după atâta timp, Coco, rămâi o enigmă pentru mine.”
PM
^
Ronja Cordelia Meyer
 Posted: Feb 16 2018, 09:11 AM
Quote







Ronja Cordelia Meyer


Rep: 0 pts


4 posturi




N/A ani


Tutore


Members



jurnal


0 puncte








Ronja Cordelia Meyer


Reputatie:




Ipoteza nu avu vreme să se contureze într-o simplă balanță de posibilitate. Pe măsură ce Tatsurou se avântă tot mai adânc în explicații, aceasta deveni o certitudine pe care trebui s-o îngroape cât mai adânc în interiorul ei, astfel încât să nu țâșnească din ea ca dintr-o cascadă. Trebui să-și muște limba ca să-și stăpânească impulsivitatea… deși, până la urmă, oare chiar era atât de surprinsă? Oare chiar nu avea sens ca Tatsurou să nu cunoască detaliile intime ale relației între Hardwich și Meyer? Bineînțeles că avea. În ciuda relațiilor considerabil de strânse, talerul atârna semnificativ în favoarea tăinuirii adevărului. Faptul că Sayuri rămânea o Hardwich-Meyer nu era o scuză pentru ca Tatsurou să înceteze să fie un outsider.
Și totuși, ascunzișul îi părea atât de straniu, ca și cum era complice al faptei. Se dezisese de atâtea ori de acțiunile familiei ei, iar acum părea că le îmbrățișează prin cârdășie. Suna absurd, dar nu putea să nu simtă un soi de vinovăție… doar nu era prima dată când se gândea la ceva lipsit de sens. Doar gândul la Sayuri servi să o liniștească. Vocea ei, propagată în mii de ecouri de varii tonuri, întări hotărârea, deși nu într-un mod tocmai plăcut:

”Nu-i spune.”
”Nu-i spune.”
”Nu, nu, nu-i spune.”

Din fericire, avu la ce altceva să se gândească pentru a răsturna situația în favoarea ei. O nouă mică victorie înaintea vocilor, un nou pas spre pseudonormalitate. Sayuri se plânsese și ea de tatăl său, deja semnificativ de mult pentru firea ei destul de lipsită de sensibilitatea tipică sexului feminin. Nu fusese prea dificil să se prindă că chiar e vorba de o problemă, dincolo de pretențiile ridicate adolescentine, dar nu avusese cum să acționeze în consecință. Se scuzase cu distanța, dar acum realiza că nici când avea să se afle lângă Tatsurou, nu știa cum anume să-și formuleze abordarea.
Era ciudat să fie atât de bine pregătită în restul interacțiunilor umane, atât de prost cu propria familie. Asta scoțând-o din calcul pe Anarietta. De fapt, se înțelegea bine cu Sayuri și discutau acceptabil de mult pentru două persoane care locuiseră prea puțin la o distanță mai mică de jumătate de lume.

Deci, de fapt, enigma rămânea Tatsurou. Oare?
Profită de pauza lăsată pentru a-și aprinde țigara și răspunse, vizibil forțându-se să întoarcă discuția pe tărâmuri mai puțin aride. Habar nu avea că, din momentul în care bărbatul avea să deschidă iar gura, urma să fie prea târziu pentru astfel de pretenții. ”Sayuri nu e o adolescentă tipică, dar asta nu înseamnă că nu e în permanență supusă problemelor oricărui tânăr de vârsta ei. Poate are un prieten? Poate îi place de cineva? Nu știu, e o ipoteză. Te asigur că nu mi-a zis nimic de acest lucru, nu aș fi dat-o de gol așa facil altfel. Hai să vedem cum vor sta lucrurile acum că sunt și eu aici. Adică… hm.”

În ciuda faptului că Sayuri era deja majoră și putea decide pentru ea însăși, reflexul era mult prea bine format în Ronja: ”Adică, hm, ă. E în regulă să… mă întâlnesc cu ea mai… des, nu?” Ca și cum putea să existe un comparativ cu ce fusese înainte. Înghiți în sec și privi și ea paharul de apă al lui Tatsurou, de parcă i-ar fi imitat gestul.
Pe de o parte, fu fericită că putu să scape din strânsoare și pusă să se concentreze pe altceva. Sigur că ar fi preferat orice alt tip de schimbare a subiectului. Aproape. Dacă își propusese să îi trezească vinovăția, cu siguranță îi reușise. Deși inițial fusese cât de poate de fermă cu argumentele sale și le crezuse imbatabile, acum, însă, îi venea să-și înghită limba.

Reuși să cupeze schimbarea de fire și să zâmbească. Forțat, însă dorința din spate era veridică. ”Ai dreptate. Îmi pare rău. Nu ar fi trebuit să neglijez așa relațiile dintre noi - toți trei - și ar fi trebuit să știu că mă pot baza pe tine mai mult… tot astfel pe cât ar fi trebuit să fac eforturi să îți arăt că și tu te poți baza pe mine. Îmi pare rău, sincer, dar… sper ca acum să vă fiu mai aproape amândurora, să mă revanșez. Sigur, dacă și tu îți dorești asta.”
După ce sosi mâncarea, încercă să-i prindă privirea, dar nu reuși până ce bărbatul nu ridică paharul spre ea. Ciocni și gustă abia după ce inspiră buchetul. ”Ei bine, sper sincer să nu mai fiu. Sună total nefemeiesc, dar zău!” Chicoti, tura asta, fără o prefăcătorie de necesitate.

Apoi, se așternu o liniște deplină. La masă nu se vorbea, la nicio masă la care stătea un Hardwich-Meyer. Totuși, limbajul său mimicogestual îi trădă plăcerea. Tatsurou avea preferințe înalte. Era interesant de știut și motiv de mândrie că i le cultivase. Well, well, well. I’m impressed. Semăna groaznic cu Anarietta când își dădea astfel de aere, așa încât izbucni în râs aproape imediat, fără ca lui Tatsurou să îi fie clar ce ar putea fi în mintea ei… dar asta era tipic unei enigme, nu-i așa? ”O plăcere. Sigur, excluzând anumite aspecte ambientale, chelnerul nu vorbește italiană bine și… a, mi-a dat mie meniul întâi? Nu mai țin minte.” Se șterse cu gesturi delicate cu șervețelul, eliminând murdării inexistente, apoi savură paharul de vin. Inițial, consideră că ar fi fost necesar să se oprească la jumătatea lui din curtoazie.

Iarba o împinse, însă, să-l termine. Și odată cu restul de vin, se duse și toată intenția de a-și stăpâni pofta și curiozitatea. ”Cred că o să-mi iau desert. Azi am fost mai mult pe drumuri, mi-era o foame de lup. Mi se iartă caloriile în plus… sper.” Aranjă tacâmurile direct in fața ei, perfect paralele, aproape fără zgomot. Apoi, își împreună degetele oarecum prea strâns, trădându-și emoțiile. ”O să sune groaznic. Nu, de fapt, E groaznic. Absolut. Îmi asum. Dar… adică, nu știu… ai adus vorba și acum că suntem la masă în intimitate și putem discuta, adică… mă gândeam, adică, mă gândesc că nu ar fi inoportun să… firar, ce mă bâlbâi. Nu e de la vin.“

Își reumplu paharul, încercând să pară că face un gest de pură naturalețe. Nu-i ieși de data aceasta. Era dificil să se ascundă. Oftă sonor, privind apoi în jur cu afectare, ca și cum comisese un act necuviincios.” Da, ar trebui să nu mă mai învârt în jurul cozii. Am înțeles că… adică… of. Ce probleme ai avut, ești în regulă acum? Vrei să… vorbim acum? E posibil să fie târziu, dar… na, dacă tot am zis că fac niște pași în sensul ăsta, vreau să… jur că nu e de la vin. În fine, deci, ești OK?“ Respiră de câteva ori, adânc. Dracu’ să-l ia de joint, parcă se reactivase treaba de la alcool. Poate nu fusese o idee tocmai bună. ”Zi și tu, parcă sunt un copil. O să-ți explic care-i faza când plecăm. Doar știi că joc cu cărțile pe masă. Adică… știi, nu?“

Făcu semn chelnerului să-i aducă un meniu.
PMEmail
^
1 User(s) are reading this topic (1 Guests and 0 Anonymous Users)
0 Members:

Topic Options
Add Reply
New Topic
New Poll


 


 

Latest Shouts In The Shoutbox -- View The Shoutbox · Rules Collapse  



skinned by missy at caution and shine.
cfs by black. toggle cbox & code box script by nicole.