Add Reply
New Topic
New Poll

 purging the catalyst bed, mai, Tatsurou's home
Tatsurou Sakurada
 Posted: Jan 22 2018, 03:57 AM
Quote







Tatsurou Sakurada


Rep: none


7 posturi




N/A ani


N/A


Members



jurnal


0 puncte








Tatsurou Sakurada


Reputatie:




Oh, deci nu avea să-i dea ce voia așa ușor, nu? Aproape că s-ar fi enervat dacă n-ar fi fost vorba de Ego – cu el, știa că trebuia să se aștepte să-i fie ceva mai greu. Dar când venea vorba de Ego, amuzamentul era tocmai în această căutare permanentă, în a-l face să i se supună. Ca un copil răzgâiat ce era, normal că nu era ușor.
Problema era că nu prea îi ardea de asemenea jocuri.

Problema și mai mare era că Ego voia să-l provoace.
”Minte-te singur în continuare că inventez, te rog!”
Ei, hai că acum se enerva de-a binelea. Își înfipse degetele în umărul lui, strângând cu toată puterea de care era capabil – articulațiile învinețite se opuneau dureros, însă găsi suficientă motivație pentru a ingora stimulul. Nu, nu îi ardea de jocurile lui Ego până la urmă. Trebuia să fie cum voia el. Trebuia să mențină controlul. Măcar asupra acestui aspect, din moment ce tot restul vieții îi scăpa printre degete, de parcă ar fi încercat să prindă fumul cu mâinile goale. ”N-am zis că inventezi nimic, scumpete,” hârșâi printre dinți, apropiindu-și fața de a lui. Ochii îi ardeau a nervi, privirea de-a dreptul maniacă. ”Măcar ai tupeul și amenință-mă pe față, dragule. Nu-mi arde să-mi împopoțonezi vorbele. Ți se pare că nu te cred? Te cred, du-te dracului! Te cred. Ești nebun de legat. Măcar acum vorbim de la egal la... hm, semi-egal.” Oftă, recunoscându-și propria slăbiciune și, în același timp, dându-i drumul umărului. ”N-am pretenția să mă ridic la nivelul tău.”

Nici departe nu era. Mintea continua să i se întoarcă la blestematul de Raven, ca un resort, mereu și mereu. Ra – ven, Ra – ven, un refren enervant și neîncetat, bătaia unei tobe – sau poate a propriei inimi. Ra – ven, Ra – ven, Ra – ven. Lua-l-ar dracuʼ să-l ia odată, pe el cu tot cu marea lui iubire, cu tot cu logodnic... Deși de asta avea să se ocupe personal. Ra – ven, Ra – ven. Măcar de-ar fi tăcut. Măcar de-ar fi putut să se concentreze pe altceva.

Afaceri, de pildă. Oferta pe care i-o făcea Ego, în ciuda nebuniei sale mai mult sau mai puțin aparente, era una greu de refuzat: șansa de a deține propria sa afacere. Poate că băiețașul nu știa exact în ce se băga – iar până când nu aveau să bată palma definitiv, Tatsurou nici nu avea de gând să îi explice. Așa-zisa onoare între hoți era un ideal, în cel mai bun caz – , însă vulpea bătrână își dădea exact seama de toate posibilitățile pe care le-ar fi avut dacă ar fi pus mâna pe Ego. Producție proprie? Procent din vânzări? Și totul să se facă cu minim de efort din partea lui? Aproape că părea prea frumos pentru a fi adevărat. Poate că el însuși era nebun că se gândea măcar să se aventureze în așa ceva, mai ales cu o asemenea persoană. În ciuda tuturor promisiunilor lui Ego, era firesc să aibă dubii. Chiar și dacă ar fi fost vorba de cineva cu toate mințile acasă, tot ar fi fost firesc să aibă dubii. Nu că fusese el unul care să ia prea tare în considerare riscurile vreodată – mersese mânat de instinct, și uite că instinctul încă nu-l părăsise.
Exceptându-l pe Ra – ven, Ra – ven. Garantase pentru plodul dracului. Și acum cine și-o lua în barbă? Oftă. Nu că avea să învețe ceva din toată povestea asta. Dădu din cap pentru a-și alunga gândul, precum un animal care vrea să alunge o muscă enervantă.

Și apoi, altceva îi distrase atenția, măcar minimal. Psihiatra? Se încruntă vag, iar imaginea Ronjei îi apăru involuntar în minte. Era destul de sigur că nu exista nicio legătură – nu putea exista, pentru numele lui Dumnezeu! – dar era ca și cum simpla mențiune a unui post îl readucea cu picioarele pe pământ. Ronja. La ea nu se mai gândise de o vreme. Nu era tocmai prielnic momentul pe care și-l alesese pentru a-i apărea în minte. Mă rog, era mai bine decât Raven...
Singurele persoane care îl iubiseră vreodată.

Futu-i.
”Hai, 425 să fie. Și cu condiția să te pun în legătură cu omul meu. Am nevoie de cineva de încredere care să se ocupe de distribuție. Nu știu cât de aștepți să faci dacă vinzi pe străzi, dar sper că îți dai seama că ar fi o nimica toată. Ar fi mai convenabil pentru toată lumea să vinzi en gros, măcar un procent din ceea ce produci. De acord?” Întinse mâna pentru a i-o strânge. Nu era ca și cum avea să îi ofere prea multe variante, oricum.

Din fericire, Ego părea dispus să coopereze.
”Sperie-mă.”
Hm. Termenul era ciudat – coopereze. Voia bătaie? Era o privire de om nebun, albastrul pupilelor vizibil în toată splendoarea lui, rânjetul dement... Apoi, de parcă voia să își semneze sentința, mai și vorbea. Auzi tu dragă, el nu ruga! El lua! Haida-de!

Auzi tu, cine pe cine trebuia să roage?
Se trezi aruncat înapoi pe canapea înainte de a-și putea manifesta furia în toată splendoarea ei, buzele asaltate, apoi gâtul. Un geamăt scurt îi scăpă printre dinții încleștați înainte de a-l putea opri – fir-ar al dracului, dar bine se mai pricepea...! Propriul puls îi vâjâia în urechi, iar mâinile îi găsiră marginea bluzei bărbatului. I-o trase peste cap fără milă, auzind sunetul caracteristic de material rupt, dar fără să-i acorde atenție.
”Să nu mă raportezi la el, bine? Nu-mi plac comparațiile.”

Un zâmbet periculos de fals îi apăru pe chip atunci când se aplecă pentru a-și ridica propria curea de jos. Gâfâia. Își trecu mâinile reci peste pieptul lui Ego, coborând spre pantaloni, desfăcându-i fermoarul, însă oprindu-se acolo pentru moment. Cu un efort aproape surprinzător de mic, îl dădu deoparte și veni el însuși deasupra lui. Întinse cureaua, de parcă ar fi vrut să o măsoare, studiind-o cu prea mare atenție, aproape ignorându-l pe bărbatul de sub el. ”Hai să stabilim ceva, drăguță...” Cu un gest brusc, îi înconjură gâtul cu cureaua de pielea, strângând până când pielea ca de alabastru începu să i se strângă. ”Să nu mai îndrăznești să pomenești ceva de el. Vreodată. Priceput?” Scrâșni din nou din dinți, înainte de a-l săruta apăsat, mușcându-i aproape cu dușmănie buza inferioară.

Era o eliberare de care nici măcar nu își dăduse seama că avea nevoie. Nici măcar nu era vorba de sex – cel puțin, nu principal – cât mai ales nevoia de a domina. De a controla. De a se ști în putere. Poate că asta spunea multe lucruri nu tocmai bune despre felul cum se vedea pe sine; undeva în subconștient, putea să realizeze toate astea. Dar nu îi păsa. Voia să controleze. Iar dacă un subiect atât de dornic de a fi controlat, speriat, complet la mila lui (sau lipsa de milă, în funcție de perspectivă), atunci cum putea să nu se dedea propriilor porniri animalice? Cum putea să refuze? Ar fi fost o crimă împotriva întregii logici umane. Împotriva sa.

Îi îndepărtă pantalonii fără prea mare efort, după care trase de curea pentru a-l ridica. ”Ba o să mă rogi, dragule. O să mă rogi.” Îl trase mai aproape, iar cu mâna liberă îi trasă coloana vertebrală. Degetele refuzau să i se încălzească, chiar și în contact cu pielea caldă a lui Ego – cu atât mai bine. Nu asta își dorise? La fel de lipsit de rezerve, își strecură mâna în boxerii lui și îl pătrunse cu două degete. Doar pentru un moment. ”O să te fac să mă rogi.”
Îi eliberă gâtul și, îndoind cureaua de piele, îl lovi cu putere peste spate.
PM
^
Anthony Ego
 Posted: Feb 15 2018, 11:39 AM
Quote







Anthony Ego


Rep: none


6 posturi




N/A ani


N/A


Members



jurnal


0 puncte








Anthony Ego


Reputatie:




Strânsoarea lui Sakurada făcu pentru el fix opusul oamenilor normali, cum era de așteptat: îl stârni și mai rău prin promisiunea nespusă. Mai mult decât atât - mai mult decât orice altceva - era vorba de forța pe care i-o dădea durerea. Nu-i trebui prea mult să realizeze că e brusc mai stăpân pe sine. Deși NOx nu-l mai deranjase, tot îi mai percepuse prezența, ca o siluetă în penumbră.
Sensibilitatea deosebită a partenerului său la durere îi conferea lui Ego „centrul”. Întocmai precum un reflector căzut direct asupra lui, umbra proiectându-se pe un spațiu mult diminuat, diformă și impotentă.
Cât putea să adore centrul atenției, scena, chiar și proiectată în propria minte. ”Mmm. E bine să n-ai pretenția asta, vezi tu, e a - me - ți - tor atât de sus...“ făcu, cu emfaza specifică. Vaga grimasă formată dintr-un reflex ancestral de apărare se transfigurase, într-o fracțiune de secundă, într-o mină victorioasă.

Datorită următorului moment, se impunea o intervenție.
”Ego, e o capcană...“
Dar din păcate, era prea târziu să-l mai oprească. NOx își percepu propria șoaptă într-o slăbiciune sugrumată, inundată fiind între toate gândurile curgând în șiroaie împroșcate alandala în mintea posesorului de drept. Da. Deși conștientiza cu suficientă claritate importanța întâlnirii sale cu Sakurada, Ego nu era capabil să se concentreze exclusiv pe asta, să discearnă între bine și rău…
De altfel, nu-și avea rostul o supraestimare. NOx însuși nu era sigur că discerne între bine și rău, nu era sigur că chiar era o capcană. Dar avea toate semnalmentele pentru această posibilitate: discuția, oferta tentantă și, dincolo de toate, nivelul de experiență. Sakurada era cu siguranță mai versat în domeniu decât NOx… din păcate. Dar cel mai mare avantaj al celui din urmă rezida tocmai în conștientizarea propriilor goluri. Ego, în schimb, nu avea cum să învețe astfel de finețuri, oricât de mult dăduse cu capul de rău.

Avea să mai dea cu capul, din nou și din nou. Și în plus, NOx nici nu prea avea ce să mai facă în situația de față din moment ce parcursul serii părea din ce în ce mai evident. Conveniseră ca seara să fie a lui Ego pe deplin, ori o bătălie ar fi fost puțin spus riscant să se petreacă chiar într-un astfel de context și ar fi disturbat, probabil ireversibil, pactul.
Așa că Ego îl împinse, mintal, în întunericul în care stătuse și până acum. Refuză să cedeze cu totul, rezumându-se la aceeași șoaptă pierdută: ”Te rog, ai grijă...“
Palma lui deja se freca intim de a lui Sakurada, în strânsoare. ”S-a făcut!“ zise Ego, fără pic de ezitare. Nu avea, desigur, niciun sens pentru el să ezite. Mai exista un punct comun, rost de incertitudine și pentru NOx: era cât se poate de acord cu creatorul său că vânzarea în calup era mai avantajoasă decât vânatul clienților pentru fracțiuni. Mai ales în lipsa totală de experiență în care se scăldau.

Și iarăși, meritul lui Sakurada trebuia recunoscut. Hm, atâta pagubă. O așa abilitate în cunoștințe și relații și atâtea potențiale slăbiciuni, așteptând în penumbră…
Așteptând. Arătându-și, însă, colții ascuțiți ca un flash de lumină - în acest caz, sfântă pentru Ego. În ciuda faptului că și el avea din plin, asta nu știrbea în vreun fel setea lui lugubră de a se înfrupta din manifestările altcuiva. Chiar dacă stârnirea lor s-ar fi putut dovedi cu un preț destul de mare, nu era niciodată prea mult. Niciodată ceva la care să nu poată rezista.
De altfel, era excelent că mai orice formă de pedeapsă se putea transfigura pentru el în dominanță interioară. Înlănțuirea ca de boa constrictor a curelei în jurul gâtului său îi tăie brusc respirația și lipsa de oxigen înteți amețeala plăcut erotică a momentului.

Mm, așa da. NOx era deja dincolo de a fi simțit sau zărit. Într-atât de înspăimântat era de durere, încât la primul semn al acesteia, se pierdea ca fumul, ca și cum nici n-ar fi fost vreodată.
Oare ce ar fi însemnat să nu fie?
Oare chiar credea Tatsurou că o să lase subiectul pur și simplu baltă, acum că intuia iceberg-ul potențial, din spatele acelor scrâșnete nervoase?
Din fericire, temporar, îl întoarse și nu apucă să-i observe surâsul prevestitor. Își supse buza pe care îi săpase o proaspătă rană cu dinții. Nu mai simțise de mult gustul sângelui în afara pericolului de a-l trezi pe NOx astfel…
Gura i se deschise cât se poate de voluntar, lăsând să iasă un geamăt emfatic. Mângâierile îl deserveau prea puțin. Voia mai mult din acea penumbră de sălbăticiune abia întrevăzută.

Și știa exact cum s-o trezească. Lovitura îl luă totuși prin surprindere, scăpându-i un icnet, prelungit ascuțit la percepția arsurii persistente pe spatele său, de parcă pielea curelei încă ar mai fi rămas dureros lipită în loc. Între gâfâieli, însă, își făcu loc un chicot înfundat în canapea, apoi din ce în ce mai pronunțat, ridicându-se în coate special ca bărbatul să îl audă cât mai clar. Inocența aparentă se pierdu cu totul în favoarea unui adevărat hohot, zguduindu-i umerii. ”Eheh… cum… îl chema? A, da… Raaa - ven… croncănea în pat, hmm?“ Întoarse ușor capul, privindu-l drept în ochi cu o sfidare greu imaginabilă. Știa prea bine ce îl aștepta, dar nu făcea niciun gest să se opună, nici nu dădu de înțeles că ar dori să se urnească din loc. Continuă să râdă, de-a dreptul isteric. Îi mai venise o replică suficient de aprigă. Doar… nu era deloc amuzant să fie singurul în dureri, nu-i așa?
”Și mai cum, hm, și mai cum… aaa… Obsolete… așa cum ar trebui să fie acum pentru tine? Dar nu poți să uiți, nu? Oh, nu poți, nu poți… ți se citește neputința în ochi!“ făcu, cu pauze deosebit de dramatice ca să accentueze mesajul. ”Pe el nu-l băteai în pat, nu? Heheh, de-asta nu ești învățat cu ce vreau eu... erai tandru... doar... așa-i în dragoste!“
PMEmail
^
1 User(s) are reading this topic (1 Guests and 0 Anonymous Users)
0 Members:

Topic Options
Add Reply
New Topic
New Poll


 


 

Latest Shouts In The Shoutbox -- View The Shoutbox · Rules Collapse  



skinned by missy at caution and shine.
cfs by black. toggle cbox & code box script by nicole.