Add Reply
New Topic
New Poll

 doramachikku, decembrie, sapporo
Anthony Ego
 Posted: Nov 27 2017, 12:28 PM
Quote







Anthony Ego


Rep: none


7 posturi




N/A ani


N/A


Members



jurnal


0 puncte








Anthony Ego


Reputatie:




Începuse iar să ningă, cu fulgi mari, încât abia-abia reușea să-și desprindă privirea de geamul pe care se depunea încet condens. Nu se omorâse niciodată prea tare după jucatul în zăpadă - îi plăcea acțiunea în sine, dar răcea foarte ușor și asta îi strica distracția - dar tura asta, era puțin spus nerăbdător. Obosise cam tare pentru că trăsese de el să se fandosească, să se miște mai brusc și mai puternic. O strângere intermitentă musculară undeva pe spatele coapsei drepte îi spunea că făcuse o întindere și totuși, continuare să se scălămbăie, fără să se străduiască prea tare să execute corect mișcările, după cum i le arăta sensei. Drept e, nici sensei însăși nu se străduia să îl dădăcească. Micuțul En-to-ni știa bine mișcările, dar dacă nu avea chef să le facă, nu le făcea și basta, indiferent cine și cum trăgea de el. Vorbele de răsfăț funcționau, dar doar pentru scurtă vreme, trebuindu-le o permanentă „reîncărcare”.
Ori pe bună dreptate, femeia nu era plătită să o mai facă și p-asta. Îi era destul să știe că Ego putea fi deosebit de grațios dacă își dorea asta. Pe de altă parte, astăzi exista și o explicație pentru atitudinea lui, una survenită de pe la începutul orei, când îl sunase mama lui.

Îi transmisese lui En-to-ni că avea să fie luat astăzi de la oră de un oarecare Bera-san. Ego își mărise atât de tare ochii aceia superbi la auzul veștii, încât era zadarnic să se forțeze să tragă de el. Era pur și simplu mult prea simpatic să poată protesta, așa că se rezuma să râdă în taină de strâmbăturile lui. Era parcă grație chiar și în lipsa lor de coerență și corectitudine coregrafică, sau poate credea asta pentru că știa cum să îl privească. Pe măsură ce se apropia sfârșitul, nerăbdarea lui era puțin spus palpabilă, abia urnindu-se din loc și aruncând câte o ocheadă plină de speranță pe geam, de ochii i se luminau brusc, devenind și mai îngerești. Se îndură cu greu să îi atragă atenția când mai erau 10 minute din timpul lor, dar asta fu o prostie: din exces de zel, odată făcu Ego „au” și începu să-și frece piciorușul. Încercă să-l tragă pe tușă, dar fu aproape imposibil, băiatul încăpățânându-se să-și continue exercițiul, strângând vizibil din dinți când ajungea să folosească piciorul drept. Ar fi vrut să îl avertizeze pe acest Bera-san de posibila întindere musculară, dar nici pentru asta nu era plătită. Oricât de curioasă era să afle cine anume era acest gaijin în care se încredea atât de tare familia lui Ego, propriul interes o îndemna către ajungerea mai grabnică acasă.

Ajuns în vestiar, Entoni zbură hainele de pe el cu o viteză mult crescută față de lenea obișnuită, neglijând total durerea din coapsă. Avea să profite de asta mai târziu, nu avea niciun farmec să atragă atenția asupra ei când nu era niciun adult important pentru el prin preajmă. Avea să-i spună lui Becchi și pentru asta, ca și pentru simpla bucurie de a-l vedea, simțea nevoia să se grăbească mai ceva ca pentru clipa aceea de plăcere ciudată, când își turna pur și simplu ghimbir pe limbă la plecarea alor săi de acasă.
Nu degeaba îi spuneau Shouga. Bera și mama lui. Tatăl său nu folosea porecla și nu știa de ce. Nu avea să știe niciodată de ce.
Trase paltonașul pe el fără să-l încheie, uită căciulița pe fundul rucsacului, aruncă fularul în jurul gâtului fără să-l strângă cum trebuie. Singurul lucru pe care îl îndeplini din ce îi cereau părinții în mod obișnuit fu să își pună rucsacul pe ambii umeri. Începuse să-l doară prea tare piciorul ca să poată să-l țină pe unul singur. Ieși primul din vestiar, fără să i se pară straniu să fie singur pe holuri, el, care nu ar fi făcut un pas fără să fie observat de alți copii. Ținea piciorul țeapăn, fără să-l poată flecta în mers.

Însă când îl zări pe Bera în depărtare, avea să ignore durerea cu desăvârșire. Din inerție, continuă să meargă în același mod, mai lent, încercând să se lămurească dacă figura pe care o vedea era într-adevăr a lui. Ningea prea tare și s-ar fi putut înșela, până la urmă. Poate își dorea atât de tare să îl vadă, încât proiectase amintirea chipului său peste imaginea unui străin. Mai devreme, își pusese chiar problema să mai stea cu el afară la zăpadă, dar frigul îi pătrunsese imediat în oase, făcându-l să strângă pumnișorii mici, încrucișând brațele peste piept… fără să-și dea seama că ar fi fost mult mai simplu să se încheie la haină.
Mâinile îi zburară de o parte și de alta a trupului când începu să alerge spre el, convins: ”Bera! Bera!” strigă, fără să-i fie nici lui clar de ce o făcea. Pur și simplu, așa simțise. Sau poate dorise să-l avertizeze pentru momentul în care îi sări în brațe, spre tragedia durerii accentuate, dar spre căldura lui.

Îi era frig, mult prea frig să întrebe măcar ce îi adusese, deși știa bine că trebuia să aibă ceva la el. Mereu avea ceva la el. Obrajii îl țineau de ger, simțind cum pulsează sângele în ei. Era deja roșu ca racul, mereu i se întâmpla asta la temperaturi extreme. Își frecă ușor fața de paltonul lui Bera, simțind mirosul de parfum discret care colora vag holul de la intrare oricând îi vizita. Îl distra mirosul prin noutatea lui, adora să iasă din cameră și să-l simtă înainte să-l vadă, să fie astfel surprins de prezența lui. Puse iar piciorul în pământ, regretând amarnic acum că alergase. Trase aer printre dinți, brusc, lăsându-se imediat pe celălalt picior. ”Mergem acasă, nu, Bera?” chestionă pe un ton moale. Realiză apoi că trebuia să-și explice durerea, dar nu-i fu jenă. Doar era Becchi, putea să-i spună, era în regulă. Avea să asculte. ”Mă cam doare piciorul.” puse palma cu totul pe piciorul drept, fără să arate un punct precis. Ridică însă talpa din pământ imediat ce îi scăpă. Chiar îl înțepa acum locul, ca naiba.
Nu prea îi plăcea durerea pentru că îi era străină. Orice bubă își găsea rapid alinare sub sărut sau diverse unguente plăcut mirositoare. Nu avea timp să-și dea în petic, să-i afecteze prea tare starea. Mami și tati nu lăsau asta să se întâmple și, cel mai probabil, Bera era la fel ca ei. Nu avea cum să nu fie așa.
PMEmail
^
Béla Kosztolányi
 Posted: Dec 1 2017, 10:49 AM
Quote







Béla Kosztolányi


Rep: none


4 posturi




N/A ani


N/A


Members



jurnal


0 puncte








Béla Kosztolányi


Reputatie:




“Oh, Bela, nu stiu ce ne-am fi facut daca n-ai fi fost tu.”
“Placerea este a mea, doamna.” Chiar ii saruta mana pentru a fi mai convingator, facand-o pe femeie sa zambeasca fermecator – ca de fiecare data, de altfel – inainte de a se intoarce pe calcaie si a-l lasa cu intrebarea care i se conturase in minte cu mult timp in urma.
Ce draci din care iad il impinsesera sa accepte?!

A, da.
Raspunsul veni natural, de parca ar fi fost o urmare fireasca. Ceea ce chiar era, nu? Nu ii placuse niciodata sa se ascunda dupa deget, indiferent de consecinte… Care, de cele mai multe ori, nu ii erau favorabile. Dar cine sa tina socoteala? Nu, nu, Bela era un hedonist convins; mai mult decat ar fi fost decent sa recunoasca intr-o societate civilizata, dar nu avea motive sa se minta pe sine. Hedonist. Daca trebuia musai sa aleaga un apelativ, atunci clar acesta era cel mai potrivit. Termenul era de departe unul mult prea bland – si-asa apelativele si etichetele de orice natura erau de prost gust.
Facea asta pentru Anthony.
Ii placea felul cum se simtea numele in gura, cum incepea din spate si i se rostogolea pe limba pana la final. Anthony. Era, cu siguranta, un nume de invingator, destinat unor fapte marete – iar copilul avea un viitor stralucit in fata. Numai privindu-l cum mergea, cum parca isi calcula fiecare pas, cum isi exagera fiecare miscare, talentul natural pentru drama… Ar fi fost un model perfect. Sau poate un actor. O avea in sange – daca se nascuse cu asta sau daca era un simplu produs al educatiei primite, nu avea importanta. Despre cati s-ar fi putut spune asta? Cati cunoscuse Bela insusi, nevoiti sa munceasca pe branci pentru a obtine ceea ce pustiul asta detinea fara nici cel mai mic efort? Nu, ar fi fost pacat sa lase sa-i scape asa ceva.
Ar fi fost mare, mare pacat sa lase sa-i scape asa ceva.
De-asta o facea.

Asa ca astepta. Cu un zambet misterios pe buze, cu o tigara neaprinsa intre buze, neclintit, intocmai ca o statuie, statea si astepta in ninsoare si-n gerul naprasnic de Hokkaido de decembrie. Privirile curioase ale altor parinti care isi asteptau odraslele, departe de a-l indeparta de intrarea slab luminata, il facura sa se aropie si mai mult. Becul abia palpaind ii era reflector. Cararea prin zapada ii era scena. Ninsoarea ii era cortina.
Insa de data asta, nu era actor principal. Doar regizor.
Actor principal avea sa fie Anthony. Nici nu s-ar fi putut altfel; nici nu ar fi vrut altfel – el se multumea sa fie regizor, un alt sacrificiu pe altarul nemuritor al Artei. Oh, oh, si ce mai actor…!

“Bera! Bera!”
Ah, si cum i se rostogolea acel r perfect japonez pe varful limbii… Copilaresc, copilaresc, dar Doamne, cum sa nu-l faca sa zambeasca? Cum sa nu-l stranga la randul sau in brate, invartindu-l de doua ori in aer – cu atat mai mult cu cat el era cel care ii sarea in brate? Copilaresc, copilaresc, dar vai…! Atat de dulce.

Diabetic de dulce.
“Anthony.” Pornind din spatele gurii, rasucindu-i buzele intr-un zambet la ultima silaba, cand se opri sa-l priveasca in ochii imposibil de albastri, de culoarea cerului de mai si a florilor de nu-ma-uita. “Trebuie sa te imbraci bine, Anthony. Doar nu vrei sa racesti, nu?” Simti privirile pline de judecata ale celorlalti parinti din jur atunci cand ii lega baiatului fularul mai strans si ii inchise geaca. Dar nu avea ochi pentru ei, nu acum, cand actorul sau principal intrase in scena. Ii zambi benevol. “Asa, vezi? Acum haide… Sigur ca mergem acasa, Anthony. Daca esti cuminte o sa-ti dau si un cadou.” Ii zambi strengareste si ii facu scurt cu ochiul, dandu-l jos, auzind zapada proaspata cum scrasneste sub cizmulitele baiatului.
Desigur ca ii adusese un cadou. Mereu ii aducea. Fie ca era vorba de o hainuta noua, o cutie de bomboane (din cele mai scumpe, desigur) sau vreun pui de pisica, complet cu funda rosie si clopotel la gat – iar reactiile baiatului erau pe masura. Cu cat ii oferea mai mult, cu atat voia sa ii ofere mai mult, sa vada asteptarea din ochii lui, dorinta, apoi bucuria desavarsita din zambet si privire atunci cand isi primea cadoul.

De parca isi exersa reactiile in oglinda – un actor desavarsit, un model perfect, de o perfectiune aproape intangibila.
Si cum ar fi putut sa nu-i fie drag?

“Mă cam doare piciorul.”
O grimasa ii aparu involuntar pe chip – nu, nu, nu putea sa-l doara. Nu avea sa-l lase sa-l doara. Il ridica din nou pe baiat in brate, hotarat sa nu il mai lase jos pana cand nu avea sa-l aseze pe scaunul din masina. Cu tot talentul actoricesc pe care il poseda baiatul, Bela prefera sa se increada in cuvintele lui. Poate ca si el se facea vinovat de faptul ca il rasfata prea mult, intocmai ca si parintii lui…
Nu, nu, in niciun caz.
“O sa fac sa-ti treaca. Promit. Pe cuvantul meu.” Seriozitatea din privire parea putin exagerata ca vreun adult sa-l ia in serios, dar stia ca Anthony intelegea. Anthony intelegea, in acel fel in care doar copiii pot intelege, ca Bela vorbea cat se poate de serios. Si avea si motive sa-l creada – la urma urmei, oare nu asa fusese dintotdeauna? Oare Bela nu facuse mereu totul pentru ca lui sa-i fie bine?

Uneori chiar mai mult decat mami si tati.
“Mergem acasa, facem o baita – asa a zis mami, da? Facem o baita, si apoi vedem ce e si cu piciorusul, bine? Asaaa...” Il aseza pe bancheta din spate si ii puse centura de siguranta. Apoi, dupa ce se asigura ca aceasta e prinsa bine, inchise usa si se urca la volan. “Nu vrei sa-mi povestesti cum a fost la dans? Sper ca nu te-au fortat prea tare... Ori nu cumva de-asta te doare piciorul?”
Exista o urma de iritare in ultima replica. Cum, adica cineva ar fi putut sa indrazneasca sa faca ceva pentru a-l rani pe Anthony? Cum, adica cineva ar fi putut sa-l raneasca? Voit? Oh, nu, nu, nu... Nu se putea, el era intangibil – cine ar fi putut sa aiba curajul sa se atinga de-un fir de par din capsorul lui?

Ar fi avut de-a face cu Bela...
Mai devreme sau mai tarziu. Desigur, nici macar el insusi nu facea exceptie de la regula – desi nu isi putea imagina vreun scenariu in care l-ar fi ranit. Nici macar mami si tati nu faceau exceptie de la regula. Copilul asta avea ceva, ceva aparte, ceva ce il facea special... Ceva ce atragea oamenii in jurul sau si ii dadea o putere de nebanuit asupra lor. Daca Anthony poruncea, cineva ii indeplinea porunca.
Cum, adica ar fi indraznit cineva sa-l supere?

“Hopa sus!”
Nu il lasa sa puna piciorul in pamant pana ajunsera in casa, luandu-l in brate prin ninsoarea ce cadea din ce in ce mai puternic. Probabil avea sa devina viscol in cateva ore – nu il deranja, ii placea iarna, i se potrivea. Si in plus, nu avea nimic mai bun de facut decat sa stea cu pustiul. Chiar nimic nu era mai bun de-atat.
Il ajuta sa se descalte, apoi sa se dezbrace de palton, dandu-i fularul jos si agatandu-le in cuier. Apoi, cu miscari fluide de l-ar fi putut rivaliza pe Anthony, isi dadu si el paltonul jos, ramanand doar in camasa. “Acum, nici nu vreau sa aud, direct la baie – apoi restul. Mami mi-a zis ca e mancare in frigider, dar daca vrei altceva, putem sa comandam mai tarziu. Hai – de.

Luandu-i mana intr-a sa, merse cu el pana in baia spatioasa. Daduse drumul la caldura de mai devreme, dinainte sa mearga sa-l ia de la dans; acum era atat de cald in baie, incat abia daca putea sa stea. Simti broboanele de sudoare formandu-i-se pe frunte; nu se impacase niciodata bine cu caldura.
Dadu drumul la apa, aruncand in cada o mana de saruri pentru spuma. In cateva secunde, incaperea se umplu de mirosul acrisor de mar verde. Un zambet atotstiutor ii inflori pe chip atunci cand se intoarse din nou catre Anthony.

“Vrei sa te ajut sa te dezbraci?”
PM
^
Anthony Ego
 Posted: Dec 16 2017, 04:13 PM
Quote







Anthony Ego


Rep: none


7 posturi




N/A ani


N/A


Members



jurnal


0 puncte








Anthony Ego


Reputatie:




Ar fi putut să meargă fără prea mari probleme chiar și așa. Își cunoștea bine propriile puteri. Dar ar fi trebuit să se lupte cu durerea, și de ce să o facă el însuși, dacă cei din jurul său erau atât de dispuși să o anihileze? Nu era vorba de intensitatea ei, ci de simpla ei existență. Nu era învățat să conviețuiască împreună cu ea.
Și dacă tot alternativa era atât de bună, nesperat de bună, cum era el să ceară să-l dea Bera jos din brațe? Din clipa în care îl săltă la pieptul lui, știu că parfumul acela avea să-l înconjoare ca o aură permanentă.
Nu voia jos. Chiar să nu-l mai doară, nu voia jos. Era bine și cald lângă el. Probabil plăcerea îi era amplificată și de eventualitatea unui cadou. Și de acestea, primea destule, dar asta nu era o scuză să nu-și dorească mai multe. Până la urmă, nu acesta era scopul?
Îi spusese să fie cuminte, și deși bănuia că își va primi darul oricum, se abținu din agitația care pusese stăpânire pe el, în ciuda confortului resimțit lângă bărbat.

Și deveneau din ce în ce mai rare ocaziile în care să se abțină în mod voit. De obicei, dădea frâu liber oricăror gânduri îi treceau prin cap. Și nu simțea că face ceva greșit.
Ar fi putut să întrebe de cadou direct, îl mânca limba rău de tot. Gândul la băiță, însă, reuși să izgonească tentația… doar pentru moment. Zâmbetul plin de candoare i se lărgi când Bera se apropie de el să îi pună centura.
Era prea protectiv ca să poată minți. Nu avea vreun motiv anume - deși, de obicei, o făcea fără motiv - și totuși, era prea în largul său ca să mai dispună de energia necesară unei invenții complete. Probabil dacă ar fi ales să denigreze instructoarea de dans, ar fi oferit o explicație precară, prin care s-ar fi întrevăzut conturul adevărului ca printr-un geam mat. Măcar când mințea, prefera să aibă o întreagă scenă, bine pusă la punct.
Nu neapărat că nu era crezut chiar și când confrunta adulții din viața sa cu minciuni penibil de sfruntate. Dar îi plăceau poveștile bine construite. Cum ar fi putut să se dea în spectacol cu o penibilitate înjumătățită? Evident, doar pe jumătate.

Insuficient.
”Nuuu. Eu m-am forțat să îmi iasă cât mai bine…” Era o satisfacție perenă modul în care rostea cuvântul „eu”, plin de emfaza autoironiei. Și totuși, curmarea frazei fu destul de bruscă, mușcându-și buza. Ce ar fi putut să-i spună? Că dansase atât de tare după ce auzise că avea să-l ia el de la oră, ca și cum telefonul ar fi avut capacitatea supranaturală să-l facă pe Bera părtaș la spectacolul său? Sau, și mai bine, ca să se asigure că și ceilalți erau pe deplin conștienți (și geloși) pe existența unui alt adult semnificativ în viața sa, înălțând cât mai spre ceruri piedestalul pe care se autoamplasase?
Nu era ca și cum cineva, vreodată, luase vreo măsură să-i mai taie din nas. Dar Ego nu era chiar acel puști tipic înfumurat, cu o situație deosebită familială, iubit de toți și certat de nimeni. Laudele primite și permisiunea la o răzgâiere persistentă erau toate pecetluite de șarmul său, de care devenea din ce în ce mai conștient pe măsură ce înainta în vârstă.

”...Am vrut să fiu perfect!” completă, într-un final, cu dramatizarea atât de caracteristică. Își dădu părul negru ca tăciunele după ureche. Ajunsese deja lunguț pentru un băiețel de vârsta lui, însă cine s-ar fi putut îndura să-l taie, la acele unduiri blânde pe care le preluase, de parcă s-ar fi îmbăiat în fiecare zi în apa mării?
În continuare, îl lăsă pe bărbat să îl care tot în brațe, dar în clipa în care puse iar piciorul în pământ în casă, se convinse că grija lui Becchi fusese destul de motivată. Probabil și faptul că nu-l mai folosise accentuase durerea. ”S-stai mai încet, Bera, mă doare…” făcu, opunând rezistență cu mâna, mergând vizibil cu dificultate.
Poate fusese prea mult? Ei, ce era prea mult, până la urmă? În jumătate de oră, sigur nu avea să-l mai doară nimic. Sigur. Becchi avea să aibă grijă de asta.

Scoase un „uf” de cum pătrunse în baie, era mult prea cald chiar și pentru el. Dintr-un soi de demnitate de „băiețel mare”, încercă să se dezbrace, însă în sprijinul precar, cădea mereu pe partea piciorului afectat. Poate o altă încercare s-ar fi dovedit suficientă, dar renunță repede. Dacă Bera se oferise, de ce să nu-i primească ajutorul? ”Da, mă ajuți, te rog?” Nările i se umflară ca la un pui de animal când mirosul de măr verde ajunse la el. Chicoti încântat. ”Hihi, Becchi, dacă tot ai zis de mâncare… așa-i că mami a pus plicul cu ghimbir sus, pe dulap, să nu ajung? Am văzut-o când a făcut asta, dar nu i-am zis. O să mi-l dai? Promit să nu-l mănânc pe tot tura asta, vreau doar puțin.”
În mișcările pe care le făcea sub mâinile lui, ca să scape de haine, apucă să-l studieze pe bărbat mai îndeaproape, abia acum observând cât de roșu se făcuse de la căldură. Puse dosul mâinii pe fruntea lui, întocmai precum îi lua mami temperatura când era bolnav, pielea udându-i-se imediat de la transpirația lui Bera.

O clipă, chipul i se întunecase, îngrijorat. Apoi, însă, îi veni o idee. ”De ce nu intri și tu? Mami face baie cu mine când tati e plecat, și nu s-a mai întâmplat asta de mult… haide, te rooog, nu mai are niciun haz să mă joc singur cu rațele și submarinul!” zicând asta, îl trase ușor de mâneca bluzei - cu mare grijă, însă, din moment ce abia își putuse desprinde ochii de pe materialul lucios, arătos - și scoase demonstrativ jucăriile dintr-un sertar de sub chiuvetă. Le aruncă, cu câte un „plop” sacadat, în apa înspumată și înmiresmată.
Adevărul era că, încet-încet, se apropia de vârsta la care jucăriile își pierdeau farmecul. În schimb, încă nu căpătase conștiința propriei goliciuni, dar nu avea niciun motiv să resimtă asta față de Bera. I se întâmplase de câteva ori la vestiar să simtă nevoia să tragă pe el hainele mai repede când auzea alți copii venind, dar cu ai săi și cu bărbatul - practic, parte din familie - nu avusese niciodată vreo problemă.
Astfel, dezgolit și cu porțelanul pielii sclipindu-i sub neon, se apropie de cadă. ”Vii, Becchi?” reuși să intre el însuși, cu oarecare dificultate.
PMEmail
^
Béla Kosztolányi
 Posted: Dec 26 2017, 11:31 AM
Quote







Béla Kosztolányi


Rep: none


4 posturi




N/A ani


N/A


Members



jurnal


0 puncte








Béla Kosztolányi


Reputatie:




”...Am vrut să fiu perfect!”

Oh, dar oare nu era deja perfecțiunea întruchipată? Ce și-ar fi putut dori mai mult, ce să facă mai mult? Era perfecțiunea întruchipată, de la pletele negre cu bucle delicate, ochii de un albastru perfect, pielea ca de marmură... Îi zâmbi – un zâmbet pe jumătate admirativ, pe jumătate părintesc. Sentimentele contradictorii se luptau în el, undeva mult prea aproape de suprafață, și tot ce își dorea era ca Anthony să nu o vadă. Era prea mic pentru a înțelege, oricum. Îi mângâie ușor părul, ondulându-i și mai tare buclele puțin prea lungi. ”Dar tu ești deja perfect, dragule. Nu trebuie să lucrezi atât de mult, trebuie să ai grijă de tine... Vezi ce se întâmplă când faci prea mult?” Se lăsă pe vine, astfel încât ochii îi erau la același nivel cu ai băiatului. ”Știu că nu-ți place să te doară. Te rog să-mi promiți că o s-o iei mai ușor, bine? Ești perfect.”

Cu o grijă surprinzătoare, dată fiind setea ca de animal sălbatic, începu să îi îndepărteze hainele, una câte una – întâi bluza, pantalonii, șosetele, împachetându-le pe fiecare și așezându-le cu grijă pe suportul din baie. Era vag conștient de propria transpirație ce îi curgea pe frunte și pe la colțurile ochilor, întinzându-i tușul atent conturat – până când băiatul îi puse mâna pe frunte. Într-o fracțiune de secundă, parcă toată căldura din încăpere se disipă și simți cum un fior rece îl trece pe șira spinării. Nu era neobișnuit, nu era nici pe departe prima dată când îl atingea Anthony, însă atât de grijuliu, atât de personal...

Atât de tandru.
Desigur, nu putea fi vorba de asta: la urma urmei, Anthony era doar un copil, nu avea înțelegerea acestor lucruri și, implicit, nu putea pricepe efectul pe care îl avea asupra lui Bela. Sau cel puțin, nu în totalitate – față de el, nu se comportase niciodată altfel decât părintește, atât de bine încât nici măcar părinții băiatului nu suspectau nimic... Dacă ar fi știut adevărul, probabil nu l-ar mai fi lăsat să se apropie în veci de casa lor.

Probabil nu l-ar fi lăsat să scape fără câțiva ani buni de închisoare. Un alt fior îl trecu pe șira spinării, cât se poate de diferit de cel de mai devreme. Nu, nu, desigur că nu – nu putea să se afle, nu putea să se riște. Muncise atât de mult pentru a-și crea o viață a lui, o viață departe de tot trecutul tumultos pe care îl avusese, și să riște acum totul?
Și pentru ce?
... Ei, dar nu era deloc atât de simplu. Evident, cu cât riscul creștea, creșteau și beneficiile – doar privindu-l pe Anthony cu zâmbetul său inocent, în pofida goliciunii, era suficient pentru a-l face să își restabilească prioritățile. Riscul era mare, dar tentația, oh, tentația...

Începu să chicotească, mai mult pentru sine. ”Bine, bine, ai câștigat: o să-ți dau punga cu ghimbir. Dar trebuie să-mi promiți că mănânci și mâncare, bine? Altfel îi spun lui mami.” Minciuna era atât de sfruntată, că probabil până și copilul o putea ghici. Desigur că n-ar fi putut să-i spună niciodată mamei de toate mofturile pe care i le făcea. Desigur că n-ar fi putut să-i spună niciodată cât de tare îi plăcea să-l alinte, cât de fericit îl făcea apropierea aceasta aproape nefirească, cât de palpitant era să aibă secretele lui cu micul Anthony. Iar atenția pe care i-o acordase în tot acest timp – atenție născută din instinct, nicidecum din dorința de a obține ceva; orice beneficii aveau să fie secundare – i se întorcea cu vârf și-ndesat.
Ca acum.

”De ce nu intri și tu?”

Mări ochii a uimire, iar pupilele i se dilatară puternic pe fondul irișilor palizi.
Să intre? El? Doamne, Doamne, dar ăsta era un păcat...! Era un păcat strigător la cer să-i arunce în față momeala, atât de sincer, atât de inocent, și să știe că probabil orice ar fi făcut avea să plătească mai târziu. Nu îi părea rău. Oh, nu, nicidecum – întocmai ca hoțul căruia nu îi părea rău că furase, dar îi părea teribil de rău că fusese prins, niciun cod moral nu l-ar fi putut opri. Singurul lucru care îl făcu să stea mai mult de o clipă pe gânduri fu posibilitatea de a fi descoperit. Nu îi surâdea posibilitatea de a face pușcărie.
Nu îi surâdea nici posibilitatea de a-l refuza pe Anthony, tocmai el, care nu îl refuzase niciodată...

”Promiți că e secretul nostru?” Îngrijorarea din tot era perceptibilă, chiar și pentru băiat. ”Că nu o să spui nimănui, niciodată? Dacă promiți...” Poate era un nesăbuit să se încreadă în cuvântul unui copil, dar încrederea pe care o avea în Anthony lucra împotriva lui. La fel și slăbiciunea pe care încetase să și-o ascundă sieși în urmă cu mult timp. ”Doar nu ai vrea să afle tati, nu?”
De mine sau de tine? Întrebarea l-ar fi făcut să chicotească autoironic, însă nu era nici momentul, nici locul. În plus, ultimul lucru de care îi ardea era autoironia. ”Secretul nostru.” Îi făcu jucăuș cu ochiul – da, da, trebuia să fie doar un joc.

Pentru Anthony. Pentru Bela, însă...
Își dădu jos cămașa de mătase cu o mișcare sigură, lăsând-o să cadă pe podea. Pantalonii avură aceeași soartă, urmați de boxeri. Își șterse transpirația de pe frunte cu dosul palmei, încercând să nu se concentreze pe faptul că era prima dată când Anthony îl vedea gol. Nu era prima dată când se afla într-o asemenea poziție cu un copil, dar era poate prima – și veșnica – dată când era atât de consumat de dorință. O obsesie în adevăratul sens al cuvântului, deși nu voia să și-o admită. Era de prost gust, iar prostul gust nu avea ce căuta în vocabularul unui bărbat atât de bine ca el însuși.
Sau modestia, dacă tot venea vorba.

Intră în cada mai mult decât încăpătoare, lăsând apa fierbinte să îi ardă pielea, iar mirosul dulce-acrișor de măr verde să îi inunde fiecare por. Se așeză în spatele lui Anthony, la început temător, de parcă i-ar fi fost frică de pielea băiatului, de parcă l-ar fi ars mai ceva ca apa sfințită. O atingere firavă, abia sesizabilă, cu vârfurile degetelor. Apoi ceva mai îndrăzneață, urcându-i pe spate. Degetele încleștându-i-se în pletele negre. Cuprinzându-l cu ambele mâini, încă mult prea blând, de parcă i-ar fi fost frică să nu carecumva să-l rănească pe micuțul, plăpândul de Anthony – și atent să își țină mâinile cât mai sus pe abdomen, ba chiar pe torace, deși instinctul îi spunea exact invers: să coboare, să-l simtă, să-l atingă... Se întrebase atâta timp cum ar fi fost să o facă, încât acum, acum că avea cu adevărat posibilitatea, parcă îi era prea frică să o facă, de parcă era o fată mare la măritiș.

Ceea ce cu siguranță nu era.
”Vrei să îți masez piciorușul? Nu o să spun nimănui dacă da, rămâne secretul nostru... Nu vrem să afle nimeni altcineva, nu-i așa?” Palma dreaptă îi cuprinse coapsa băiatului, atât de delicat de parcă ar fi fost un fulg. Dorința, însă, i se strecură în glas, atât de evidentă încât niciun efort, oricât de mare,nu ar mai fi putut să o ascundă.
”Vrei, Anthony?”
PM
^
Anthony Ego
 Posted: Jan 13 2018, 05:00 AM
Quote







Anthony Ego


Rep: none


7 posturi




N/A ani


N/A


Members



jurnal


0 puncte








Anthony Ego


Reputatie:




Era perfect. Bineînțeles că Bera îi spunea asta. Ce altceva i-ar fi putut spune? O parte din el putuse să prezică această replică, o maturitate prevestitoare și contradictorie față de copilăroșenia curentă. Da, probabil că era perfect. Nu… auzind-o atât de des, era aproape sigur că era perfect. Și totuși, acel „aproape” era elementul necesar pentru a-i întreține focul interior. Se complăcea oarecum pentru această postură, însă nu total. În mintea lui, era loc de mai mult. Dacă nu de mai multă perfecțiune - un pleonasm posibil pentru el - , atunci măcar de mai mult răsfăț din partea celor din jur. Deși se punea problema dacă și acesta era posibil…
La o adică, ar fi putut să primească mai mult din partea lui tati. Nu-i vorbă, nu se ținea mai prejos decât mami, însă munca îl ținea mult prea departe de a se apropia de Entoni precum o făcea Asuka. Prea puțin își dădea seama acum de influența acestui fapt în viitor. Nu ar fi avut cum.

La Becchi, resursele de răsfăț păreau cu adevărat infinite, dar dori să se convingă de asta. Așa că ceru mai mult:
”Sunt perfect…? Așa crezi?” chestionă pe un ton cât se poate de serios, întrevăzându-se talentul actoricesc ce avea să ajungă la dramă desăvârșită în câteva decenii. Bineînțeles că era perfect, dar asta nu-l împiedica să-și dorească întărirea acestui fapt. Cu atât mai mult din partea lui Bera, care chiar dacă s-ar fi prins de micul său joc, i-ar fi făcut pe plac oricum. Ca întotdeauna. Nu era nimic imprevizibil în asta și, în ciuda lipsei de surpriză, totuși, plăcerea lui Ego nu scădea.
Altfel, de ce ar fi cerut mai mult?

”Bera, nu pot să-ți promit așa ceva.” făcu, pe un ton deosebit de serios. Deși, poate, era de așteptat ca abia să se poată stăpâni din râs, își jucă rolul până la capăt. Unde alți copii se înecau, Entoni prospera. ”Dacă o iau mai ușor, nu o să mă mențin atât de bun.” Tura asta, nu mai permise niciun dubiu ascuns.
Știa cât de bun era, cât de bun putea să fie.

Era probabil previzibil că nu avea să-i spună nimic lui mami, însă rațiunea îi fu inaccesibilă. În ciuda talentelor ce nu reușeau să prevestească întru totul pericolele din viitor, Ego rămânea un copil, aproape ca toți copiii. Aproape. Așa că se întunecă la față de cum bărbatul rosti amenințarea, în contrast cu dulceața din glasul lui. Nici aceasta nu putuse să-l tempereze, să-i alunge teama. ”Nuuu-i spune. Mănânc, dar nu-i spune. Te rog? Abia am reușit s-o pândesc. Te rog, Beraaa.” Panica de pe chip îi fu rapid înlocuită cu o confuzie relativ neutră. Nu îi era accesibil motivul pentru care bărbatul voia ca baia lor să rămână un secret. Până la urmă, pentru Entoni, nu era nimic suspect în asta. ”Păi, de ce?” Sau poate doar…
Hm, oare îi era teamă că mami ar fi fost geloasă? Doar așa avea sens în mintea lui. ”Bine, bine, nu zic!” îi făcu abil cu ochiul, sugerându-i astfel că înțelesese.

Ca și cum ar fi fost posibil să priceapă. De altfel, îi păru ușor suspect că Bera adusese vorba de tati. Ce treabă să aibă tati în asta? Poate o făcuse doar ca să nu spună direct că se referă la mami. Acel făcut cu ochiul din partea lui probabil asta voia să însemne. Tati nu ar fi avut motive să se supere… sau, mai degrabă, Ego nu ar fi avut niciun motiv să-i istorisească astfel de intimități. Nu era prin preajmă suficient să o facă sau, dacă da, era mult prea ocupat să-l asculte.
Poate nici n-ar fi luat așa ceva în serios. Ego lăsă un oftat să-i scape. Se lăsă purtat de magia jucăriilor din apă, fără să acorde prea mare atenție bărbatului, care se dezbrăca. Păru că-și amintește de el abia când acesta pătrunse în apă și nu apucă să-i vadă goliciunea. Momentan.

”Uite!” făcu într-o inocență absolută, dar pe un ton ușor forțat, arătându-i cum coboară cu submarinul de jucărie sub apă și urcă din nou. Adevărul era că se străduia el însuși să fie pătruns de joc. Începuse să-și piardă din gust.
Bineînțeles că voia să-i maseze piciorușul. Dar de ce ar fi fost și asta un mister? Tot pentru mami? Dar… ce nu i-ar fi convenit în asta? ”Vreau, dar… Bera, mama nu vrea să ai grijă de mine? De ce să nu-i spun?”
Simți atingerea blândă și dulce a bărbatului relaxându-i mușchii încordați, când, deodată, fără preaviz, altceva apăru în spatele lui. Un altceva dur și crescând. ”Hm…?” făcu, sonor și vizibil confuz. Chipul i se destinse într-o realizare. ”Ah, ai ascuns o jucărie la spate, Beeecchi!”

Dar nu era nicio jucărie. Le numără. Erau toate în dreptul său, plutind. Și atunci…
Se întoarse ușor cu fața către el, cu dificultate, frecând varii părți din corpul său de Bera. Dădu spuma la o parte, cu câteva gesturi agitate din mâini.
Și o văzu, în toată splendoarea ei. La această vârstă, îi păru o ciudățenie gigantă, cum era și normal. Își duse mâna la gură, în ciuda gustul amar pe care-l resimți pe buze de la săruri. ”Bera, nu! Bera, ești bolnav?! De ce, offf, de ceee?” I se umeziră ușor ochii. ”M-mama mi-a zis… că… că… bunica a murit din cauză… că… că… i-a crescut… ceva… în corp… prea mult… și… o, e tare! B-Bera…”
Începuse s-o atingă, cu un aer deosebit de îngrijorat, ca pe un animal, ca pe un specimen straniu. Fiecare gest îl răscolea, îl umplea de milă și o teribilă frică. Un fior pe șira spinării îi cutremură vizibil umerii și lacrimi își făcură apariția în colțul ochilor săi. Apoi, acestea trasară șanțuri umede pe obrajii roșii de căldură și lucind ușor de transpirație.
O mângâie cu deosebită grijă, cu mâna tremurândă.
”Becchi, să te duci la doctor. N-nu vreau să mori.” Lacrimile îi căzură de pe bărbia perfect conturată în apa plăcut mirositoare.
PMEmail
^
Béla Kosztolányi
 Posted: Mar 21 2018, 09:50 PM
Quote







Béla Kosztolányi


Rep: none


4 posturi




N/A ani


N/A


Members



jurnal


0 puncte








Béla Kosztolányi


Reputatie:




De ce să nu-i spună? De ce să nu-i spună? În alte circumstanțe l-ar fi pufnit râsul. Dacă propria reputație n-ar fi fost în joc, nici că ar fi dat doi bani pe părerea celor din jur – dar din păcate, încă trebuia să trăiască într-o societate mult prea îngustă la minte. Iar păcatul lui cel mai mare nu era nici pe departe acela de a vrea ceva ce nu putea avea (nu după standardele lor, cel puțin), ci faptul că uita. Uita atât de repede cât de tânăr și necopt era dragul de Anthony, cât de puțin trăise, cât de puțin înțelegea... Nu era vorba de regret, nici pe departe, nici nu tânjea după înțelegere din partea lui. Știa care era mersul firesc al lucrurilor. Dar câteodată, în asemenea clipe, și-ar fi dorit să nu trebuiască să se justifice. Să nu fie el cel care să îi explice cum stăteau lucrurile.

”Doar... Doar nu îi spune, bine? N-ar fi bine să... Hm. Să creadă că te alint prea tare.” Îi făcu jucăuș cu ochiul. ”S-ar supăra pe mine foarte tare. Nu vrei să se supere pe mine, nu-i așa? Dacă se supără pe mine, s-ar putea să nu mai pot să te văd...” Tonul afectat, îngrijorat peste măsură – altcineva ar fi văzut direct prin teatrul lui.

Poate că de-asta îi plăcea atât de tare. Poate că de-asta erau copiii mai ușor de înțeles decât adulții: nimic nu era prea exagerat, nimic nu întrecea limita. Așa cum ar fi trebuit să fie. Era o lume liberă, la urma urmei. Să trăiască, deci, liber – asta, aici zăcea reala problemă pe care și-o puneau atâtea organizații și atâtea guverne. Prea multă libertate. Nu exista așa ceva, libertatea nu putea fi niciodată prea multă. În urmă cu secole și milenii viața fusese mai simplă, când fiecare își vedea de treaba lui și nimeni nu se interesa de ce făceau alții în intimitatea lor. Cândva, libertatea și intimitatea merseseră mână-n mână, și chiar fuseseră respectate.

Dar cum ar fi putut să-i explice lui Anthony toate astea? Cum să-l facă să înțeleagă?
Nu.
Nici nu voia să îl facă să înțeleagă, la urma urmei – să-l lase să-și trăiască copilăria. Era mai bine, era mai blând, era firesc, mai presus de orice. Poate că avea să înțeleagă într-o bună zi; iar dacă nu, cu atât mai bine. Avea să fie ferit de o durere în plus.

Măcar atâta.
Și cum să nu vrea să-l ferească? Cum, când îl vedea atât de inocent, atât de neștiutor în fața lui, simțindu-i pielea fină sub degete, simțind fiecare mușchi cum se încordează și se relaxează atunci când se mișca, entuziasmul cu care își privea jucăriile – cum să nu vrea să-l protejeze? De toți, de toate, mai mult decât o făceau părinții lui... Mai mult decât o puteau face părinții lui. Mai mult decât voiau să o facă. Scrâșni involuntar din dinți preț de o fracțiune de secundă – dar nu, nici măcar potețiala furie față de tot ce era greșit cu lumea nu ar fi putut știrbi senzațiile din prezent. Își îngropă fața în pletele ude ale băiatului și îl sărută ușor pe creștet. L-ar fi putut ține așa pentru totdeauna.

Pentru totdeauna. Gândul era înnebunitor, amplificat de senzații, suficient cât să îl facă să se piardă cu totul. Să se lase pradă propriilor dorințe, atât de mult timp ținute în frâu. Înghiți în sec, și un zâmbet grotesc îi apăru pe chip – din fericire, Anthony nu îl putea vedea. Și până la urmă, de ce nu? Ce l-ar fi oprit?

Lamentările băiatului, atât de dulci în necunoașterea lor, parcă nu făceau altceva decât să îl întărâte mai tare. Dar nu putea, nu, nu, cu siguranță că nu putea, trebuia să-și păstreze rațiunea. Încă era prea fragil, încă era prea necopt, și cine știe ce ar f putut să vorbească?... Dar, desigur, învățase să aibă încredere în micul diavol cu chip de înger: secretele puteau rămâne secrete. Chiar și atunci când nici măcar nu le înțelegea adevărata semnificație – sau poate, cu atât mai mult atunci. Dar nu putea... Nu? Conștiința era singura care îl oprea, însă aceasta pierdea lupta cu dorința. O dorință care îl ardea pe interior, care îl arsese mult prea mult timp...

Îi cuprinse fața cu o palmă și îi zâmbi liniștitor. ”Oh, dragule... Dragul meu Anthony. Nu ai de ce să îți faci griji. Nu o să mor. Îți promit, bine? Nimic rău nu o să se întâmple. Nu o să mor.” La petite mort. Poate, dar asta era altceva, ceva ce Anthony nu avea cum să înțeleagă acum. Își stăpâni un rânjet. ”O să înțelegi când o să fii mai mare. O să simți și tu, să știi. Și îți promit că o să îți placă.” Îi simți mâna micuță cuprinzându-l și mișcându-se încet, cu curiozitate – așa cum era firesc.
Fir-ar. Nu, nu, nu putea...

”Becchi, să te duci la doctor. N-nu vreau să mori.”

Privi lacrimile ce i se scurgeau pe obraji, căzând în apa fierbinte cu un sunet ce reverbera mult prea tare. Îi cuprinse fața cu ambele mâini ți îi șterse urmele lacrimilor, ridicându-i ușor capul pentru a-l privi în ochi. ”Oh, scumpule... Îți promit, bine? Nu ai de ce să îți faci griji.” Îl trase mai aproape pentru a-l strânge inocent în brațe, vrând să îl liniștească. Nu putea. Nu putea. Nu putea, nu văzându-l așa. Nu așa trebuia să fie. ”O să fiu mereu aici, da?”

Îl privi din nou în ochi preț de câteva secunde lungi. Ochii albaștri ca cerul senin de mai. Zâmbi încurajator. ”Haide, haide, nu plânge, dragul meu. Nu ai de ce să plângi, bine?”

Și, parcă vrând să îl convingă de asta, își lipi buzele de ale lui, simțind gustul amar al sărurilor.
PM
^
Anthony Ego
 Posted: Apr 3 2018, 05:15 AM
Quote







Anthony Ego


Rep: none


7 posturi




N/A ani


N/A


Members



jurnal


0 puncte








Anthony Ego


Reputatie:




2007

I se luă fix pe o piesă de Britney Spears. Îi ghici doar vocea, era prea nervos chiar și să-și dea seama de melodia exactă, deși în minte îi plutea fundalul obișnuit: „trebuie s-o știu”. Văzând că Jiro tot nu are nicio intenție să-i ia în seamă bâțâitul său tot mai lasciv, ba chiar întorcându-i spatele (nesimțitul!), porni spre toaleta fetelor. O vizitase semnificativ mai mult decât pe cea a băieților tocmai spre a se conversa cu draga lui amică de la studio, Youko. Și spunea „amică” total intenționat, căci după seara aceea, clar nu mai avea cum să-i spună prietenă.
Totuși, se îndreptase spre toaletă mai degrabă din reflex, căci Youko se sesiză cu dificultate că Ego dispăruse din sală și nu catadicsise să îi mai facă vreun semn. Fie nerăbdătorul Entoni considera că Youko ar fi trebuit să prindă rădăcini la chiuvete doar ca să fie la dispoziția lui tot timpul, fie începuse să treacă efectul uleiului pe care-l dăduseră peste cap în urmă cu câteva ore bune pentru a rezista la băutură.

Când îi zări fața înroșită și lucitoare, dar și modul în care bătea ritmic din picior și își ținea brațele încrucișate emfatic la piept, fata constată că ambele variante erau cât se poate de valabile. Era un duet. ”Ce ți-a luat atât?!” izbucni băiatul, speriind câteva domnișoare din jur - că doar atunci îl remarcaseră, de altfel, deși se afla taman în toaleta lor.
Youko trase aer brusc, sonor, în piept, dar îl scoase pe muțește din moment ce Ego, de furie, începuse să-și dezvelească ambii iriși. Absolut superbi, sigur, însă nu și pentru ea în această situație. ”Ego, crezi că ai putea totuși să iei în considerare ce ți-am zis ultima dată când am venit aici?”
Îl dezarmă evident. Corpul i se detensionă ușor ca o bombă aparent dezamorsată, brațele desfăcându-se și aproape dând să cadă, din inerție, lângă trupul frumos modelat. Fata putu să-i zărească din nou tăietura in V, complet obscenă, a tricoului gri, lăsând apoi privirea să-i cadă pe picioarele încadrate ferm în jeggings de piele: nu ca să-l admire, ci ca să sesizeze ceea ce bănuia că avea să se întâmple.

Ego se aplecă înspre ea, dintre buzele rozii vizibil mușcate de ciudă (nu cum i-ar fi plăcut) ivindu-se un miros pătrunzător de dulce.
Suc de mere și vodkă. Pardon, suc de mere verzi și vodkă.
”Adică… ce mi-ai zis?” făcu, total debusolat. Clar, uleiul fusese profund străpuns de alcoolul ingerat. Măcar Youko se prinsese de acum vreo oră că nu se poate baza pe efectul vechiului truc și se oprise din băut. Entoni, în schimb, nu prea cunoștea prudența. Și chipurile, trebuia să mai și doarmă la ea…
Deși, sigur, și-ar fi dorit să nu.
”Să nu-i placă decât fetele.” îi repetă pe un ton cât de scăzut cu putință, dar efortul ei fu comparabil cu un pai de plastic înfipt în nisip împotriva unui tsunami.
Ar fi putut să jure că întreaga baie urma să miroasă a gura lui Ego.
”TU TE UIȚI LA MINE? A?! CE OM SĂNĂTOS N-AR… nu, știi ceva, îmi bag picioarele, gata.”
Ieși ca o furtună - o furtună clar beată, clătinându-se ușor. Era ciudat cum putea să-și păstreze grația și într-o astfel de ipostază, de parcă îi era o a doua natură. Youko devenise imună la el, însă întreaga baie era îndreptată spre el ca spre o scenă, și nu din pricina țipătului.

Fata, însă, rămase pe loc, întorcându-se spre oglindă și privindu-se. Abia acum, își permise să ofteze puternic, pentru că, iarăși, știa exact ce avea să se întâmple. Un Ego treaz era, cu siguranță, mult mai imprevizibil decât unul beat.
Băiatul intrase direct în cercul de prieteni în care dansa Jiro, abordându-l cu un tupeu care îi paraliză pe toți aceștia pe ringul de dans. Văzând urgența cu care i se adresează, de parcă prezența îi era impetuos necesară (și, probabil, oarecum ghidat de alcool și el), Jiro se urni din loc, crezând că merg împreună afară „la o țigară”. Ceea ce nu era extraordinar, căci îl văzuse pe micul model trăgând din când în când câte un fum de la cineva. Bănuia că trebuie să-și împartă țigările și asta era partea prea puțin convenabilă.

Ego, în schimb, îl opri când încă erau pe holul de ieșire, profitând de lipsa curioșilor, și se năpusti asupra lui. Profund surprins, Jiro nici nu putu să evite sărutul care-l izbi din plin cu tot cu aburii de alcool inerenți. Dar după câteva secunde, îi fu ușor să-l împingă la o parte, din moment ce era mult mai firav decât el. Privind în jur cu deosebită precauție ca să se asigure că nu fuseseră văzuți, i se adresă pe un ton abia ținut în frâu: ”Ce naiba f-faci? Nu… adică, cred că ai înțeles greșit, eu nu…”
”Cum?! Dar… toți au văzut ce fel te uiți la mine... încercă să-și încolăcească brațele albe în jurul lui, dar băiatul dădu înapoi cu putere.
”Ce? Eu? Eu...nu, nu, tu te uitai...nu, îmi pare rău…”
Plecă jenat, dar în mare viteză. În loc de recunoașterea meritelor fetei, Ego îi trimise pur și simplu un mesaj destul de dezarticulat în care o anunță direct că nu mai doarme la ea. Apoi, formă numărul lui Bera din cap - deși ar fi putut să-l caute prin telefon, îi cam tremurau degetele - și apelă fără ca măcar să se gândească la faptul că era trecut de 1 noaptea.

Nu realiză că îi răspunsese imediat, respirând precipitat în telefon de nerăbdare, apoi luându-l de la ureche ca să realizeze că nu mai aude tonul. ”Bera? Bera…” zise cu deosebită mulțumire. ”Crezi că ai putea să vii să mă iei? Da?
Auzi clar confirmarea chiar și peste vibrațiile supraadăgate ale telefonului. Youko îl căuta. Să aștepte.
”Bine, dar… te rog, nu vreau să afle ai mei. Să rămână între noi. B-bine…”
Închise și porni țintit spre garderobă. Youko îl prinse din urmă și îl zgudui ușor de umăr ca să-i atragă atenția peste muzica dată prea tare. Îl dezechilibră ușor. Proaspăt îmbrăcat, îi urlă în ureche: ”DACĂ SUNĂ AI MEI, SUNT LA TINE ȘI DORM, CLAR?” Nu mai așteptă confirmarea ordinului din moment ce Bera îi spusese că sosește imediat.

Și mașina intra în parcarea clubului când el ieși, destul de nesigur pe picioare și în totală ignoranță a acestui fapt. Se urcă direct pe scaunul din dreapta și mașina se umplu și ea de miros de vodkă și suc de mere.
Verzi.
”Bera, s-serios, rămâne între noi, bine? N-am chef să merg acasă, dar eram prea sup-supărat să rămân aici.” făcu, în vreme ce bărbatul demara cu viteză. Adevărul îl izbi în față, dureros. ”Poți să-ți închipui? Am fost respins, ce p-prost…”
Sughiță sonor, acoperindu-și gura imediat, jenat. ”Am băut cu acid.”
PMEmail
^
1 User(s) are reading this topic (1 Guests and 0 Anonymous Users)
0 Members:

Topic Options
Add Reply
New Topic
New Poll


 


 

Latest Shouts In The Shoutbox -- View The Shoutbox · Rules Collapse  



skinned by missy at caution and shine.
cfs by black. toggle cbox & code box script by nicole.